Arta imperială a epocii lui Traian

ARGUMENT I

„Pro captu lectoris habent sua fata libelli”info
După mintea şi înţelegerea cititorului,
cărţile îşi au soarta lor.
Terentianus Maurus

Reeditez această carte într-o manieră tipografică onorabilă, cu un corp de literă lizibil, cu paragrafe figurând la locul potrivit. În speranţa că poate aşa ea va fi citită şi astfel înţeleasă demonstraţia, perfect logică, pe care o propune Mihai, în ceea ce priveşte reordonarea metopelor Monumentului de la Adamclisi.

Colecţia, în care a apărut cartea, la Editura Meridiane, în 1984, avea un număr limitat de coli. Redactorul, pentru a putea cuprinde cât mai mult material, a îndesit mult textul. Corpul de literă folosit este mic, distanţa dintre rânduri la limită, paragrafele aşezate la cap de rând, toate acestea fac textul dificil de citit.
Includ la finele volumului studiul Aulic şi imperial.

Ar fi trebuit să facă parte din volumul Arta imperială a epocii lui Traian, Editura Meridiane, 1984; dar din lipsă de spaţiu nu a mai fost inclus. Stau dovadă diferite trimiteri din text la teme comune cu cele din carte: Columna lui Traian, marile monumente traianice, relieful istoric roman, basoreliefurile arcului de la Beneventum, panourile Arcului lui Titus, artizanal, provincial, artă imperială, artă imperatorială, artă provincială, romana voluntas, cucerirea Daciei.

Textul între „ ” îi aparţine lui Mihai, citez din Gustul eternităţii, Memorii, sau din Studia I - IV. Cine mai bine decât el să explice momentele „genezei operei?” În interiorul capitolelor, tot ce am inclus eu se află între [   ]; de asemenea N. red. Referirea la ilustraţia din text rămâne cu Fig. pentru textul cărţii din 1984; fig. se referă la capitolul Aulic şi imperial. Pentru orientarea cititorului, în multitudinea materialului, am inclus în Argument scurte citate, din Studia I -IV şi Gustul eternităţii, drept exemplifcări. Punctez din ideile principale ale textului. La aceste citate este dat Studiul sau pagina din volumul unde figurează.
Pentru vreun student sau cercetător interesat de tema cărţii, dar speriat să se afunde în text, din lipsă de timp, schiţez câteva „linii de fugă” ale ideilor expuse.
Geneza acestei cărţi se află înaintea anului 1973 când lui Mihai i-a apărut studiul Artizanal şi provincial, S.C.I.A., 1973, Studia II p. 260.

Trofeului de la Adamclisi, Coloanei de la Roma, artei traianice şi contextului ei cultural i-am dedicat o carte, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, Meridiane, 1984. Demonstram acolo că metopele Monumentului de la Adamclisi, dedicat lui Marte răzbunătorul, reprezintă pe hemiciclul nordic sângeroasa bătălie de pe platoul dobrogean, iar pe cel sudic, cel de-al doilea război dacic (105-106), care constituia răzbunarea înfrângerii de la Adamclisi ce a şi determinat respectivul război, neprevăzut de Traian. Am dat şi prima seriere logică a metopelor ce rezumă în genere, pe hemiciclul sudic, mulţimea scenelor Columnei dedicate celui de-al doilea război, în vreme ce scenele specifice hemiciclului nordic nu se regăsesc pe jumătatea inferioară a fusului acesteia (înfăţişând primul război). Demonstram că programele iconografice ale Monumentului şi Columnei au fost realizate de un artist din Orientul grecesc (Asia Mică sau Siria) care şi-a pus semnătura plastică pe operele sale. Primul merlon de la Adamclisi reprezintă un captiv legat de un curmal, redat fiind şi ciorchinele de curmale; pe Columnă semnătura plastică o constituie coniferele – palmiroide, niciodată tăiate de geniştii armatei romane. Oricine ştia să «citească» un monument artistic antic ar fi putut dezlega «enigma» obiectivului arheologic în chestiune, cunoscut de un veac.” [Nimeni nu-i profet în ţara lui. Studia IV, pp. 408-420].

„O soartă din cele mai triste a avut o dată mai mult Monumentul triumfal de la Adamclisi şi împreună cu el cartea mea ce era dedicată problemelor nelămurite ori greşit lămurite deopotrivă ale lui şi ale Coloanei lui Traian. Cum am mai spus, ea a apărut la începutul anului 1984. La acea dată profesorii Dumitru Tudor (m. 1981) şi Radu Vulpe (m. 1982), oameni cu o vastă experienţă profesională, muriseră în deplinătatea facultăţilor lor intelectuale de excepţie. Ca temeinici cunoscători ai istoriei şi arheologiei daco-greco-romane a României, ei erau nu numai incontestabile autorităţi ştiinţifice, dar şi persoane de o înaltă etică academică. Cel de-al treilea stâlp al ştiinţei antichităţii în România era prof. I.I. Russu, de la Cluj, grav bolnav de inimă, ce nu peste mult timp avea să-şi întâlnească antecesorii întru Câmpiile Elizee.Cartea mea nu s-a bucurat deci de audienţa competentă şi nepărtinitoare a numelor ilustre amintite. Ciracii lor, neputând-o ataca fără motive şi contraargumente, au decis să o sufoce printr-o eficientă conspiraţie a tăcerii. Şi au reuşit. Mă pot consola că acelaşi lucru li s-a întâmplat vienezilor Riegl şi Wickhoff, «ori ce sunt eu faţă de dânşii», ca să închei tot cu un hemistih homeric.” [Gustul eternităţi, Memorii, vol. II ]

„În momentul de faţă toate piesele originale ale Trofeului se află masate şi expuse într-un muzeu special amenajat în satul Adamclisi din vecinătatea Monumentului. Pe nucleul antic de beton au fost completate treptele, promenoarul şi o parte din asizele inferioare, celelalte piese de parament, sculptate sau nu, fiind reproduse în ciment şi amplasate pe nucleul roman în anume fel ca să permită lesnicios eventuala lor schimbare. Au fost împăcate în acest chip dezideratele ştiinţifice şi de conservare a preţiosului tezaur sculptural cu dorinţa legitimă de a reface în toată măreţia lui cel de al doilea monument traianic (ca grandoare şi complexitate) după Columna de la Roma, cu atât mai mult cu cât el se află pe pământul a cărui latinitate bimilenară o însemnează ca neclintită piatră de hotar în etnogeneza românească.” [p. 129]

„Dintre mai multele mărturii ale sculpturii monumentale traianice din Italia, Columna romană nu este doar cea mai importantă, ci am putea spune că e documentul-cheie al înţelegerii specificităţii artei romane imperiale.” [p. 219]

„Parcurgând de mai multe ori, comparativ, metopele (în ordonarea propusă de noi) şi friza spiralică a Coloanei (în planşele lui Cichorius), oricine îşi poate da seama de înrudirea ritmului naraţiilor lor.” [p. 281]

„S-ar putea înţelege din unele lucruri spuse până acum că decoraţia sculpturală a Trofeului şi a Coloanei sunt în fond simple gratuităţi care abdică în bună măsură de la principalul comandament al artei romane, acela de a fi văzută şi de a-şi transmite mesajul. Monumentul de la Adamclisi era aşezat la marginea Imperiului, departe de vreo însemnată localitate urbană, iar Coloana îşi înălţa reliefurile mult prea sus, fără a putea fi măcar ocolită cu pasul. Privite din unghiul Kunstwollen-ului, pe cine reprezintă aceste monumente? Ele reprezintă voinţa imperială, iar în sensul psihologiei epocii, voinţa socială obiectivată în creaţii de artă care se identifică cu trăirea conştientă sau inconştientă a respectivei voinţe de către oamenii acelei epoci.” [p. 282]

„Coloana nu reprezintă deci un accident, o întâmplare, ci demonstrează marile posibilităţi ale artei romane de care un împărat ca Traian a ştiut să se folosească, fără a impune, precum Domiţian, artistului ce şi cum să creeze, ci spunându-i ceea ce aşteaptă de la el, nu pentru sine, ci pentru gloria Imperiului.

Trofeul de la Adamclisi şi Coloana romană sunt expresia cea mai pregnantă în artele plastice a puternicului avânt pe care-l înregistrează sub Traian, într-un mod pe deplin oficial, ambivalenţa culturală greco-latină a civilizaţiei imperiale. Sub primul împărat provincial dispare complexul (mai degrabă artificial întreţinut, dar recurent ca un tópos) de frustrare a spiritului latin de către ascensiunea grecoteilor şi orientalilor; el moare clamoros de inaniţie, sunând a tinichea în versurile lui Iuvenal (cap. I, p. 75).” [p. 283]

„Pe Trofeu, metopele cu figuraţie tipic romană, executate artizanal, sunt pe verticală încadrate de două frize cu motive greceşti caracteristice, şi de pilaştri analogi celor de la Milet.” [...]

„Faptul că avem de-a face cu două inscripţii şi că Trofeul de arme este astfel construit încât să fie privit din două părţi ne arată clar că metopele erau împărţite în două hemicicluri distincte. Un hemiciclu de metope – orientat spre locul unde se afla Mausoleul – trebuia să comemoreze evenimentele petrecute pe acel loc în timpul primului război daco-roman; al doilea hemiciclu de metope, orientat către Altar, avea drept scop relatarea celui de-al doilea război daco-roman, destinat, în mentalitatea vremii, să răzbune miile de soldaţi romani căzuţi în sângeroasa luptă desfăşurată chiar pe acel loc. Iată, aşadar, că bătălia de la Adamclisi era socotită crucială pentru cucerirea Daciei, Monumentul triumfal de la Adamclisi «istoriseşte» în metopele sale răzbunarea acelei victorii sângeroase prin totala înfrângere a Daciei în al doilea război. Astfel, metopele Trofeului de la Adamclisi nu pot fi privite drept o replică a Columnei traiane, înălţată în capitala Imperiului Roman, în cinstea victoriilor dobândite de Traian împotriva dacilor. De fapt, Columna (realizată ulterior) reia unele scheme iconografice de pe Monumentul de la Adamclisi! Dealtfel, o analiză temeinică a celor două monumente ne arată că ele sunt opera unuia şi aceluiaşi artist. Fireşte, nu ne gândim la meşterii pietrari care au cioplit metopele şi, respectiv, scenele ce alcătuiesc Columna, ci la artistul programator care a gândit reprezentările şi succesiunea lor.” [Trofeul şi columna - un program iconografic unitar, Studia III, pp. 251-254]

„Coborârea frizei la Adamclisi a fost făcută tocmai în intenţia de a fi citită de pe promenoarul Monumentului. Ea urma să fie văzută de provincialii din zonă şi de aceea a fost împărţită în metope spre a fi mai uşor înţeleasă şi, spre deosebire de alte elemente ale decoraţiei, lucrată în manieră artizanală, în acelaşi scop. Complexitatea şi sagacitatea decoraţiei Monumentului triumfal învederează existenţa unui artist care a compus în întregime programul iconografic ce urma să fie ulterior tradus în piatră. Metopele Trofeului de la Adamclisi învederează un fapt cu consecinţe însemnate pentru arta romană târzie. Dacă pe monumentele din Roma şi Italia figura încă din sec. I a. Chr. pe lângă formalismul elenic şi artizanalul italic de nivel superior, ca al doilea termen al vestitei bipolarităţi a artei romane, este deosebit de interesant să constatăm pe un monument de factură şi decizie imperială aşezat la marginea Imperiului, prezenţa deliberată a artizanalului provincial ca transmiţător al mesajului Romei învingătoare. Având în vedere bipartiţia Monumentului pe două hemicicluri, bipartiţie marcată de sus în jos de bifacialitatea trofeului de arme, de cele două inscripţii votive (identice), de două metope imperiale cheie şi de caliciul de acant şi cantarosul din care respectiv pornesc şi intră cele două vrejuri, se poate conchide – printr-o serie de argumentaţii ce nu au aici a fi expuse din lipsă de spaţiu – că pe hemiciclul de metope dinspre Mausoleu figura bătălia de la Adamclisi (nici o metopă nu lipseşte din acest hemiciclu şi nici una nu poate fi înlocuită cu o alta – exceptând metopele dublet care reprezintă pe ambele hemicicluri scene tipice ale armatei romane), iar pe cel dinspre Altar, al doilea război dacic, în abreviere iconografică. Finalului acestui hemiciclu îi aparţine metopa IV corect citită de Speidel. Tot de pe acest hemiciclu, probabil dinaintea scenelor terminale, lipsesc cele 5 metope. Acelaşi artist programator al Trofeului şi al Coloanei – un artist de geniu – a introdus formula iconografică a naraţiunii reportericeşti, făcând din cele două monumente, a căror sculptură a proiectat-o, un unicum al artei romane. Restul reliefului traianic se deosebeşte compoziţional în chip categoric de creaţia acestui mare artist care o luase înaintea vremii sale. De aceea arta lui a rămas fără viitor; el nu a avut urmaşi. Coloana lui Marcus Aurelius de la Roma o imită pe cea traianică, în formă, fără să preia nimic sau aproape nimic din profunda ei originalitate şi din numeroasele inovaţii ce nu spuneau probabil mare lucru ochilor acelui secol de culme al artei romane.” [Adamclisi după un veac de cercetări. Studia III, pp. 255-263]

„Trofeul şi Columna aduc omagiu indirect libertăţii apologizate de Plinius în Panegiric, noţiune indisolubil legată de siguranţă (securitas), cu care constituie împreună fundamentul dreptului cetăţenilor de a trăi în pace, de a nu fi împilaţi de autoritatea imperială, aşa cum se petrecuse pe timpul lui Domiţian. Marile monumente imperiale Traianice sunt închinate Romei biruitoare90, simbolizând victoria nu numai militară, ci şi biruinţa civilizatoare atât asupra neromanilor, cât şi în ce-i priveşte pe latinii înşişi: doborârea tiraniei totalitare şi întocmirea noii forme a Principatului universal, deopotrivă binevoitor tuturor etniilor întinsului Imperiu. În secolul virtuţii91, deschis de Traian, personificarea zeificată a Romei se confundă cu cea a Virtuţii înseşi şi cu a Victoriei.” [p. 284]
„Doar astfel se poate susţine afirmaţia potrivit căreia arta imperială a epocii lui Traian marchează începutul Antichităţii târzii. Nu prin singularitatea excepţională a Columnei, ci prin excepţia categoriei foarte comune căreia îi aparţin metopele Trofeului” [...].

„Mai mult decât un genus oratorium, cum a fost denumită naraţiunea spiralică, asemuită cu Panegiricul lui Plinius cel Tânăr, Coloana reprezintă mărturia esenţei înseşi a pragmatismului noii politici, a ecoului şi a adeziunii ei în mase atât în lumea greacă, cât şi în cea romană a Imperiului, adeziune pe care scrierile lui Plutarh, prestigiul de care el se bucura la curtea imperială, o confirmă o dată mai mult. Nu e nevoie să insistăm în această direcţie. Parcurgând capitolul I şi în special ultima lui parte, cititorul poate face lesne legătura şi înţelege pe deplin tot ceea ce vrem să-i sugerăm” [...].
„Este însă tot atât de necesar să fie deopotrivă amintite şi subliniate meritele însemnate ale lui R. Bianchi-Bandinelli în adâncirea cunoştinţelor şi opticii noastre asupra acelei arte plebeiene care i-a stat neabătut în atenţie pe parcursul unei vieţi de rodnică şi inspirată cercetare. Cât de mari fi-vor unele divergenţe de opinii între noi şi ilustrul învăţat, raportarea neîntreruptă la părerile lui ca la un moment de răscruce al istoriei şi teoriei artei romane, comparabil cu cel al lui Rodenwaldt, face tot mai vie amintirea personalităţii sale căreia îi închinăm cartea de faţă şi în mod special acest capitol. Regretăm că ceea ce cu mai bine de un deceniu în urmă a fost un dialog hotărâtor pentru formarea noastră intelectuală, dialog în care controversa era cultivată de regretatul maestru cu ferventă şi doctisimă pasiune maieutică întru adevăr, nu mai poate fi astăzi decât un monolog.” [p. 310-311]

„Trofeul de la Adamclisi este singurul monument al artei imperiale romane (dacă facem abstracţie de situaţia oarecum specială a Arcurilor de la Carpentras şi Orange) unde artizanalului provincial i se acordă nu numai o poziţie privilegiată, dar şi cea mai mare suprafaţă din întregul program decorativ. Deducţia ce se desprinde din această stare de fapt este confirmarea statutului de gen sculptural pe care-l capătă indirect atare meşteşug din partea oficialităţilor vremii.” [p.328]

„Friza narativă a Trofeului a fost lucrată în maniera artizanală spre a putea fi citită de cei cărora li se adresa: localnicii provinciali şi eventualele populaţii ce ar fi pătruns cu forţa în Imperiu.” [p.334-335]

„Arta provincială romană este arta provinciilor europene ale Imperiului, trecute, mai mult sau mai puţin direct, din protoistorie sub stăpânirea Romei.” [p. 21]

„Dar ce este, în fond, artizanalul? Este un concept definibil prin opoziţie cu arta oficială de tradiţie elenică naturalistă, artă care spre deosebire de valorile optice ale artizanalului se caracterizează prin valori tactile bazate pe vizualitatea structurată pe perspectiva normală (asupra aplicării binoamelor antitetice optic-tactil, oficial-artizanal etc. şi a altor termeni ai esteticii şi criticii de artă moderne la realităţile plastice romane.” [p. 26]

„Artizanalul acestor zone trecute direct, cum am mai spus, din protoistorie sub stăpânirea Romei, are un specific aparte faţă de artizanalul italic prin aceea că este legat, pe de o parte, de tradiţiile figurative preistorice ale etniilor respective, iar pe de alta de împrumuturile cu caracter anistoric făcute de acestea din arta civilizaţiei mediteraneene, precum şi de reacţiile pe care aşa-zisele arte barbare le-au avut faţă de atare împrumuturi.” [p. 26]

Arta imperială este deci din punct de vedere estetic acea artă de factură metropolitană, executată la Roma sau în provincii, cu sau fără mesaj politico-iconografic direct, din ordinul şi pe cheltuiala împăratului sau a senatului. În rândul acesteia se înscriu atât monumentele oficiale romane (de pildă Trofeul de la La Turbie sau Trofeul de la Adamclisi, arcurile de triumf ridicate ca urmare a unei victorii armate sau a altui eveniment, din porunca împăratului), cât şi cele cu caracter utilitar (terme, apeducte, palate, poduri ca acela de la Drobeta, al lui Apolodor) finanţate de puterea centrală.” [p. 45]

Arta imperatorială se constituie în al doilea termen, complementar, al unui posibil binom exegetic de felul celor despre care aminteam mai înainte. El ar cuprinde operele de arhitectură şi sculptură din epoca Imperiului, din Grecia şi din Orientul elenistic, executate de către oraşele respective fie prin decizie şi finanţare imperială integrală sau parţială, fie ca omagiu adus împăratului de cetăţi sau particulari înstăriţi (pentru anumite privilegii sau pur şi simplu ca manifestare a cultului imperial, în primul caz împăratul fiind adesea onorat cu titlul de „al doilea întemeietor”). Caracterul imperatorial al unor atare monumente constă în respectarea iconografiei oficiale şi a mesajului obligatoriu, acela al maiestăţii poporului roman şi a esenţei sacre a puterii centrale de stat. Arhitectura imperatorială cuprindea temple închinate Romei şi împăratului sau numai acestuia, arcurile şi monumentele triumfale (ridicate din iniţiativa oraşelor), în general toate construcţiile cu mesaj epigrafic şi iconografic referitor la persoana imperială sau la puterea Romei.” [p. 46]

„De aceea arta romană a domniilor lui Traian şi Hadrian este o artă imperială, covârşitor imperială, în vreme ce aceea a Antoninilor este în bună măsură o artă imperatorială.” [p 74]

„Am dorit să sugerăm în acest capitol atmosfera Principatului domiţianic la care a fost raportat cel al lui Traian, spre a-şi reliefa trăsăturile, ambianţa intelectuală sub Domiţian şi Traian precum şi condiţia intelectualului în a doua jumătate a sec. I p.Chr., în convingerea că arta imperială a „secolului lui Traian” va fi mai circumstanţiat înţeleasă numai într-un astfel de context.” [p. 113]
„De aceea când am intitulat capitolul de faţă „totalitarism şi pragmatism la sfârşit şi început de veac” am avut în vedere o dublă opoziţie. Pe de o parte, între cele două atitudini politice în cadrul cercului puterii, iar pe de alta, între aceiaşi termeni priviţi în contextul general al statului şi suprapunând bipolaritatea Roma–provincii.” [p. 92 -93]

„Aşadar eclectismul vădit de basorelieful istoric şi temperat de neoatticismul augustan îmbracă un caracter aulic. Aulic nu numai prin comandă oficială ci prin însăşi valoarea concepţiei ideologice introdusă în structura statului.” [p. 377]

„... arta traianică s-a „clasicizat” repede. Ecourile ei manieriste nu întârzie să apară. Nu cunoaştem Coloana lui Antoninus Pius, mai avem însă baza ei, unele reliefuri oficiale, Coloana lui Marcus Aurelius şi vestitele panouri aureliene. Toate acestea datorează câte ceva reliefului traianic, mai multe sau mai puţine soluţii formale, nimic însă din spiritul care a animat acea scurtă epocă artistică prematur şi definitiv încheiată.” [p. 300]

365_0001

Viorica Gramatopol

cop-art2011

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2