Arta imperială a epocii lui Traian

DOMIŢIAN ŞI TRAIAN, TOTALITARISM ŞI PRAGMATISM LA SFÂRŞIT ŞI ÎNCEPUT DE VEAC

Rostul acestui capitol nu este acela de a explica originalitatea, spiritul nou al artei traianice prin schimbările de natură politică ce au avut loc la vârful societăţii romane. Atare corespondenţă nu poate fi sugerată decât în optica simplistă a unui materialism vulgar. Noutatea şi autenticitatea artei traianice rezidă nu în mutaţii conceptuale esenţiale, ci în repotenţarea tradiţiei sculpturii oficiale, operând în limitele naturalismului şi formalismului elenic, şi în adăugarea acelui „ceva” în „mesajul” ei pentru înţelegerea căruia va trebui să trecem sumar în revistă istoria politică, economică şi socială, precum şi cultura vremii. Acel „ceva” nu poate fi, bineînţeles, bipolaritatea cunoscută a artei romane, strălucit obiectivată în cadrul artei imperiale a epocii lui Traian de Monumentul triumfal de la Adamclisi a cărui decoraţie sculpturală va fi analizată în capitolul următor. Acel „ceva” este de natură ideologică, iar pentru că sfera ideologică a Imperiului era sus situată – şi din acest motiv restrânsă – ecoul imediat şi poate unic al modificării gândirii politice nu se putea materializa în alte forme culturale, decât cele emanate din „voinţa de artă” – spre a ne exprima figurat, dar întru totul exact – a împăratului însuşi.

Dacă din motive ţinând de importanţa descifrării mesajului iconografic şi plastic al Monumentului de la Adamclisi, acestuia îi va fi consacrat un întreg capitol, Coloanei şi marilor monumente sculpturale traianice le va fi rezervat, de asemenea, un capitol (cap. III) unde vor fi urmărite, după o scurtă prezentare a artei domiţianice, modalităţile traducerilor plastice ale schimbărilor ideologice intervenite în gândirea politică romană o dată cu începutul Principatului lui Nerva şi apoi cu domnia lui Traian. În paginile acestea nu se va insista asupra deosebirilor dintre Principatele lui Domiţian şi Traian ca atare, ci asupra celor dintre totalitarismul pe care l-a putut produce când şi când sistemul de guvernământ al lui Augustus şi principiul succesiunii dinastice, pe de o parte, şi pragmatismul Monarhiei luminate generat de sistemul adopţiunii imperiale, pe de alta. Deci o generalizare urmărind să depăşească viziunea stoică moralistă a vieţilor paralele sau antitetice, de intenţionalitate edificatoare, parenetică.

Îndată ce Roma a desăvârşit cucerirea Italiei şi a devenit o putere mediteraneană, intervenind în afacerile statelor greceşti, pofta ei de mărire nu a mai cunoscut margini. Sistemul de guvernământ republican tradiţionalist al foştilor păstori şi agricultori din Latium a avut o frământată evoluţie de la exclusivismul aristocratic până la acordarea unor anumite drepturi politice plebei şi fixarea instituţiilor corespunzătoare. Relativul democratism republican s-a blocat exact în momentul când Roma se afirmase drept o forţă considerabilă a lumii antice. În acest sistem instantaneu osificat a constat măreţia dar şi potenţialitatea unor dureroase experienţe. Ele nu s-au lăsat mult aşteptate. Este semnificativ faptul că terminarea războaielor punice are loc aproape simultan cu transformarea Greciei în provincie romană. În acest chip era înlăturată singura rivală de temut sub raport economic şi militar a Romei în Mediterana occidentală şi totodată Republica punea definitiv piciorul pe teritorii ale Elenismului situate în afara Peninsulei Italice (sudul acesteia, numit şi Graecia Magna). Printr-un continuu joc politic în permanentă ofensivă, chemată să arbitreze conflictele unei grecităţi care în epigonica luptă fratricidă pentru „libertate” considera o mare izbândă ceea ce în fapt era dominaţia romană, rugată să primească moştenire, prin testament, nu numai bunuri materiale, ci state întinse, noua putere ecumenică ce răsărise pe malurile Tibrului tindea să ajungă până la cele ale Tigrului şi Eufratului pentru a înnoda acolo vocaţia universalismului cu tradiţia milenară a marilor imperii asiatice.

O formă de guvernare republicană, abia adusă să mulţumească păturile sociale ale unei cetăţi şi să inspire respect populaţiilor cucerite ale Peninsulei, se vădea caducă în ipostaza de cârmuitoare a lumii mediteraneene. Voinţa civilizatoare a Romei, materializată prin construcţii publice şi întemeierea unor instituţii juridice şi administrative în provinciile Europei occidentale pălea în faţa civilizaţiei greceşti şi orientale unde autoritatea ei morală putea eventual impune, dar niciodată modifica starea de lucruri existentă. Poate pentru că şi-a dat seama de acest fapt, de funciara inaderenţă a Orientului la romanitatea occidentală, Roma a făcut totul spre a-l submina economic, mergând până la cruda şi îndelungata lui jefuire. Dar mărul de aur a fost şi mărul discordiei şi nenorocirile aduse de Roma pe capul supuşilor ei din Răsărit s-au răsfrânt şi metamorfozat în lupta pentru putere (imperium) a clasei politice republicane, luptă degenerată, cum bine se ştie, în cruntul şir al războaielor civile. Războaiele civile romane au fost compensaţia justiţiară a politicii expansioniste romane din ultimele două secole dinaintea erei noastre, iar Principatul lui Octavian rodul târziu al acelor vremuri zbuciumate.

Mommseninfo a definit regimul imperial ca un compromis între guvernarea unuia singur şi guvernarea aristocraţiei. Sistemul imperial al Principatului (princeps, originar primus inter pares, care erau senatorii, senatul fiind instituţia supremă a statului, iar membrii ei numiţi pe viaţă, spre deosebire de magistraturile executive cu durată anuală) urma să fie, şi aşa a şi fost, factorul comun suprem, autoritate simbolică dar şi executivă a voinţei poporului roman. Rostovtzeffinfo sublinia că diferenţa dintre Imperiul Roman şi statele moderne de acelaşi tip rezidă în aceea că guvernul central nu era nici ales nici controlat de părţile constituente ale întinsului stat (provinciile). Guvernul central controla şi direcţiona autoguvernarea cetăţilor. El exista ca o entitate independentă, moştenire a vremurilor când atare guvern era guvernul unei singure cetăţi, devenită apoi stăpâna lumii. Imperiul Roman, continuă Rostovtzeff, era un ciudat amestec al unei federaţii de oraşe bucurându-se de autonomie administrativă (mult mai mare decât aceea a municipalităţilor actuale din Europa apuseană) cu un regim monarhic absolut, suprapus acestei federaţii, monarhul (recte Principele) fiind, din punct de vedere legal, magistratul suprem (pe viaţă) al oraşului cârmuitor care era Roma.

Sumarele precizări de mai sus au menirea de a pune pe cititor în temă şi de a sublinia marea autonomie de care se bucurau oraşele şi provinciile Imperiului, fie că erau ele de subordonare senatorială sau imperială. Ce se petrecea la Roma în cercurile imperiale şi senatoriale nu avea aproape nici o tangenţă, nici o repercusiune asupra vieţii imensului stat roman, bazat pe proprietatea privată, pe economia liberă, pe descentralizarea administrativă, pe o structură militară prezentă permanent în provincii, menită să apere graniţele şi să controleze lealitatea faţă de putere a organizaţiilor de orice fel, toleranţa şi respectarea specificităţii locale fiind comandamentele constitutive ale universalismului roman.

Deci atunci când vorbim de totalitarismul unui împărat este departe de a înţelege prin acesta totalitarismul modern. Absolutist putea fi un principe faţă de clasa politică din vârful piramidei statului, adică de la Roma. El numea după bunul său plac aparatul superior (administrativ, fiscal şi militar) al provinciilor, dar micile şi marile oraşe din Orient sau Occident îi alegeau în mod liber pe magistraţii lor, îşi votau legile şi bugetele proprii, îşi apărau şi promovau interesele economice pe baza iniţiativei personale şi conform principiului acumulării bogăţiei. Un Tiberius, un Caligula, un Nero, un Domiţian şi, după epoca de care ne ocupăm, un Commodus sau un Caracalla ar fi dus repede de râpă nu numai administraţia lumii romane dar şi civilizaţia ei dacă, etatizând bunurile, întreprinderile şi autoproclamându-se dominus et deus (cum acceptase să fie numit Domiţian) ar fi edictat zilnic dispoziţii vizând „buna funcţionare” până şi a lupanarelor, vespasienelor sau termelor din cel mai îndepărtat pagus (sat) al Imperiului.

Toate turpitudinile şi inechităţile (sclavia fizică, dreptul de cetăţenie restrâns etc.) pe care le-a cunoscut Antichitatea romană ar fi fost un fleac dacă demenţa acelor împăraţi demenţi ar fi mers până la a transforma uriaşa masă de oameni a Imperiului în executorii capriciilor, mofturilor şi hachiţelor personale. Dar nebunia celor mai nebuni împăraţi ai Romei pare cuminţenie pe lângă ce a putut uneori izvodi „cuminţenia” altor vremuri. Nu întâmplător tema „Romei exemplare” nu-şi pierde nimic din actualitatea ei moralizatoare. Nebunia prea puţin nocivă a câtorva împăraţi romani ne dă putinţa să le examinăm cu deplină obiectivitate domniile şi să relevăm totodată geniul politic al lui Augustus care a ştiut să disocieze instituţional atât de bine viaţa socială şi economică a Imperiului de puterea civilă şi militară centrală încât niciodată fluctuaţiile şi aberaţiile celei din urmă să nu atingă şi să nu dăuneze structurii complexe a statului.

De la Augustus până la Nero Principatul a rămas în familia Iulio-Claudiilor, conform principiului dinastic (succesor era cea mai apropiată rudă de sex masculin a predecesorului). Evenimentele politice şi militare ale anului 69 au arătat romanilor că Principatul poate fi recunoscut de către senat pentru alesul mai multor legiuni şi că obârşia romană a Principelui nu era obligatorie (Vespasian se născuse la Reate, în ţinutul sabinilor). Domnia lui Vespasian a reinstaurat principiul dinastic pentru fiii săi Titus şi Domiţian, dar asasinarea celui din urmă în 96 p.Chr. avea să dea senatului posibilitatea alegerii unui Principe dintre membrii săi (Nerva) pe care armata îl va recunoaşte de data aceasta, iar la rândul său Nerva se va grăbi să adopte un succesor în persoana lui Traian, militar de carieră (potolind astfel spiritele agitate din rândul armatei) şi primul împărat roman care nu era de obârşie romană şi nici italică, ci hispanică. O dată cu Nerva, pentru aproape un veac, succesiunea la Principat se va face prin adopţiunea celui mai capabil om politic şi militar din cercul superior al puterii.

Modalităţile diferite de asumare a Principatului într-un răstimp de trei decenii (69–97 p.Chr.) nu au rămas fără ecou în rândul clasei politice romane, şi, vom vedea, nu numai al ei. Două constante principale traversează ideologia acestei forme de guvernământ. Prima invariantă se numeşte maiestatea poporului roman, cultul Romei imperiale, al poporului roman şi al împăratului însuşi. Orientul, înclinat a dedica un cult oricărei expresii a puterii oemeneşti, s-a grăbit încă din vremea Republicii să venereze forţa politică a Romei, sacralizând pe lângă Dea Roma, senatul, Populus Romanus, pe unii magistraţi binefăcători şi, mai târziu, pe Principe. Cea mai veche atestare a cultului consacrat poporului roman e o inscripţie din 184–183 a.Chr. de la Atena, precum şi altele mai târzii de la Delos, Rodos etc., urmate de statui ridicate acestei personificări politice în mai multe oraşe din Orient. O statuetă de argint reprezentând pe Populus Romanus dedică şi cetăţeanul C. Vibius Salutaris Artemidei din Efes în anul 104 p.Chr.info Cam tot din aceeaşi vreme par a data reversurile unor monede coloniale din Frigia şi Cilicia înfăţişând, cu inscripţia ΔΗΜΟΣ ΡΩΜΑΙΩΝ, aceeaşi personificare. Despre cultul persoanei împăratului, marcat la Roma ca şi în tot Imperiul de nenumărate temple, nu e nevoie de lămuriri aparte. De reţinut că natura respectivelor divinizări nu implica un numen propriu şi nu era pusă pe acelaşi plan, atât în mediul roman cât şi în cel neroman, cu zeităţile soteriologice tradiţionale ale panteonului latin sau al altor etnii din Imperiuinfo. Cultul acelui Genius Populi Romani era răspândit în provinciile occidentale în vreme ce Demos-ul romanilor era cinstit în Orient deoarece acolo forma republicană de guvernământ a romanilor fusese cunoscută încă din secolul al II-lea a.Chr. Oricum, toate personificările menţionate, inclusiv cultul împăratului la putere, erau forme diferite de manifestare a aceleiaşi veneraţii faţă de ideea forţei politice centrale care străbătea şi dădea unitate întregii lumi romane. Acestei mentalităţi îi dă expresie plastică arta numită imperatorială.

A doua invariantă de bază a ideologiei Principatului era rolul material, moral, civilizator acordat legiunilor romane. În această direcţie, ca şi în multe altele, Vespasian s-a dovedit, asemenea lui Augustus, un ctitor. El nu numai că a sprijinit dezvoltarea vieţii urbane în provinciile europene occidentale, Spania, Galia, Germania precum şi în regiunile dunărene, ci a procedat în consecinţă la restructurarea compoziţiei etnice a legiunilor. Acestea sunt tot mai puţin emanaţia rezervei demografice italice, în continuă descreştere şi sărăcire. Ele încep a-şi recruta efectivele din rândul păturilor superioare ale părţilor urbanizate ale Imperiului, cooptând, cu alte cuvinte, pe indivizii cei mai educaţi, cei mai bine pătrunşi de civilizaţia romană. O armată de „burghezi” spune Rostovtzeffinfo folosind un termen modern spre a desemna clasele avute ale oraşelor de provincie: pe proprietarii de pământ, de ferme rurale, fie că aceştia continuau să trăiască în municipii şi colonii sau pe moşiile lor, bucurându-se de dreptul de cetăţenie romană.

În acelaşi spirit a reformat Vespasian şi sistemul de recrutare a trupelor auxiliare. Este foarte probabil, întăreşte Rostovtzeff, că întâiul Flavius ajuns pe tronul Romei a renunţat la ridicarea exclusivă a respectivelor unităţi din rândurile populaţiilor şi triburilor lipsite de viaţă citadină ce constituiau elementul cel mai puţin civilizat al provinciilor. Începând cu el, se estompează astfel treptat deosebirea fundamentală dintre legiuni şi trupe auxiliare, ambele categorii militare fiind deci recrutate în provincii dintre cetăţeni romani prin naştere şi în ambele servind floarea romanităţii provinciale. Restructurarea armatei a generat la rândul ei intensificarea procesului de romanizare şi urbanizare. Ecoul acestor măsuri a fost puternic în arta romană şi exegeţii acesteia i-au consemnat, după cum s-a văzut (p. 22), importanţa. Circulaţia temelor şi constitirea unei koiné plastice şi iconografice în secolul al II-lea p.Chr. se datorează în mare parte reformelor militare ale lui Vespasian, căci în ciuda denumirilor etnice, trupele auxiliare nu erau formate numai din indivizi cu obârşie geografică identică. O cohors, o ala sau un numerus, aflate întotdeauna în altă provincie decât cea a recrutării majorităţii efectivului, cuprindeau loturi însemnate de militari din zonele de staţionare.

Vespasian a pus ordine în administraţie şi finanţe, epuizate de domnia fantastului Nero şi de războiul civil din anul 69, anul celor trei împăraţi: Otho, Galba, Vitellius. Pasiunea-i pentru economii, zgârcenia-i proverbială au lăsat fiilor săi Titus şi Domiţian o vistierie plină pe care cel din urmă, mai ales, se va grăbi să o secătuiască.

Dacă în arta romană putem vorbi de stiluri periodice care reflectă politica iconografică şi plastică a împăratului aflat la putere, în istoria Imperiului iniţiativele personale politice, militare, economice, culturale justifică folosirea de către exegeză a termenului epocă pentru domnia fiecăruia, pentru cea a unei serii imperiale, fie că va fi fost ea constituită pe baza principiului dinastic sau pe principiul adopţiunii. Domniile împăraţilor demenţi nu au fost numite de posteritatea antică epocă, ci dimpotrivă cele ale principilor al căror nume s-a ilustrat întru propăşirea Imperiului, fără a intra în conflict cu clasa politică din vârful piramidei sociale a acestuia. Pentru epocă romanii obişnuiau să folosească cuvântul saeculum (de la sero = a semăna, însemnând la început generaţie). Multiplele semnificaţii ale acestuia pot fi întâlnite în epoca lui Tertulianinfo (floruit la începutul sec. III p.Chr.), iar personificarea lui Aion stoic, ce prefigurează întrucâtva pe cel mitriac, o descoperim pe baza Coloanei antonine (sursă de inspiraţie a lui Goya pentru tabloul Que tal? care o înfăţişează pe Maria-Luiza a Spaniei ca pe o vetustă cochetă aşteptată în spate de un Aion-saeculum cu târnul rabelaisian al marilor măturări simbolice de la sfârşitul carnavalurilor).

Mult mai devreme însă, Plinius foloseşte saeculum cu accepţiunea de epocă, referindu-se, desigur, la cea a imperialului său prieten, când îl laudă pe Titinius Capito ca pe un Mecena al Romei lui Traian (după expresia lui Ronald Syme): „Titinius Capito est optimus et inter praecipua saeculi ornamenta numerandus” (Titinius Capito... e un bărbat excepţional, care trebuie considerat o mândrie fără seamăn a vremurilor noastre)info. Într-adevăr, domnia lui Traian merită, prin tot ceea ce a însemnat ea pentru lumea romană, denumirea de saeculum Traiani. Desigur că această faimă i se cuvine în mod absolut; în contemporaneitate însă, ea, ca şi denumirea de Optimus Princeps, reflectau în mare măsură comparaţia cu guvernarea de tristă memorie a ultimului Flavius. Cum şi de ce s-a constituit domnia lui Domiţian drept termen al acestei exemplare antiteze? Răspunsul e complex. Reamintim că datele lui, întrebarea însăşi, funcţionează aproape exclusiv în contextul vârfului puterii reprezentat de senat, consiliul Principelui (format din amici, un fel de sfat de taină), camarila imperială, garda pretoriană şi intelectualitatea romană angajată în mecanismul politico-administrativ suprem.

Roma oficială ajunsese la saţietatea totalitarismului demenţial pentru că între Tiberius (repotenţat de Caligula, de Nero) şi Domiţian se scursese doar o jumătate de secol de teroare în cerc închis, cu nimic mai prejos în tensiunea şi fenomenele aberante pe care le genera în lanţ decât momentele similare din istoria cea mai recentă a lumii moderne. Evenimentele anului 69, calificate de Tacit (Istorii, II, 2) drept cele ale unei perioade pline de catastrofe, cumplită datorită războaielor, sfâşiată de dezbinări, când chiar momentele de pace erau groaznice, iar patru principi au fost ucişi de spadă în vremea celor trei războaie civile, concomitente cu încă şi mai multe purtate cu duşmanii Imperiului – evenimentele anului 69 deci, ne pot lămuri cât de mare era setea romanilor de libertate. Se va vedea că nu era pusă în discuţie reinstaurarea regimului republican (un real anacronism din punct de vedere istoric), ci pur şi simplu eliberarea de sub tirania Principelui dement Nero. Documentele cele mai răspândite sunt aşa-numitele „monede opoziţionale”info. Ele demonstrează nu ura universală nutrită faţă de Nero, ci propaganda făcută acestei uri de către cei puţini care îl înfruntaseră din vârful puterii. Monedele opoziţionale nu poartă pe avers chipul emitentului şi nu menţionează nici un nume contemporan. Ele sunt într-un fel impersonale şi se deosebesc de monedele „concurenţiale” bătute cu efigiile şi numele insurgenţilor şi pretendenţilor la puterea supremă (Cl. Macer, Aul. Vitellius, T. Flavius Vespasianus). Monede opoziţionale de aur şi argint au emis Vindex în Galia contra lui Nero, Galba în Spania şi tovarăşii acestuia în Africa contra aceluiaşi, armatele din Germania contra lui Galba şi apoi contra lui Otho. În vâlvătaia războiului civil s-au emis în provincii monede împotriva Romei însăşi. Inscripţiile de pe reversuri, cât sunt ele de lapidare, spun totul despre circumstanţele politice: Salus et libertas (salvare şi libertate), Salus generis humani (salvarea neamului omenesc), Roma renascens (Roma renăscândă) etc.

Dispăruţilor prin moarte violentă Caligula şi Nero, li s-ar fi putut eventual găsi, la modul afectiv, circumstanţe atenuante întrucât erau descendenţi în linie dinastică ai lui Augustus şi ai imensului său prestigiu în posteritate. Dacă Nero îşi putea permite să-şi bată joc de ţoapele vremii lui, cocoţate în poziţii înalte (Satiriconul lui Petronius pare a mărturisi despre un atare climat de consumată aristocraţie imperială), lui Domiţian, fiul unui soldat ţăran, nici intelectualitatea, nici senatul nu-i puteau trece cu vederea inconştienţa ridicolului în demenţa cruzimii şi aroganţa imposturii.

Jumătate de veac de cvasiperpetuă umilire a senatului de către principi fusese destul spre a crea, în ciuda tuturor modificărilor aduse înaltului corp (căci senatul, prin străvechea sa obârşie republicană aristocratică, asimila cu nedesminţire propriei atmosfere ideologice pe oamenii noi trimişi acolo de principi în nădejdea de a-l împrospăta în sensul unei totale obedienţe şi fidelităţi), o intoleranţă la teroare, silnicie şi linguşire cu atât mai puternică cu cât toate cele enumerate continuau să fie practicate chiar de cei care ajunseseră să le deteste prin saţietate şi nu prin virtute. Frica avea două feţe: cu una înspăimânta tiranul prin tiranizaţi, cu cealaltă pe tiranizaţi prin puterea fără margini a tiranului. Arma cu un singur tăiş a fricii erau delatorii („turnătorii”) şi mânerul ei era ţinut de braţul nemilos, înfricoşat şi rapace al dementului aflat în vârful puterii. O jumătate de veac de reînnoită teroare însemna practic că aceeaşi generaţie va fi fost în copilărie martora opresiunii lui Tiberius şi a crimelor lui Caligula, iar la senectute victima potenţială a fricii asasine a lui Domiţian. În plus, faţă de tot ce s-a pomenit, ultimul Flavius urma domniei scurte dar blânde a fratelui Titus despre care Suetonius ne spune că era numit amor ac deliciae generis humani (iubirea şi desfătarea neamului omenesc).

Cum ni-l înfăţişează pe Domiţian istoricul-avocat abia amintit (76–141 p.Chr.) în ale sale Vitae duodecim caesarum (Vieţile celor doisprezece împăraţi, de la Caesar la Domiţian inclusiv) publicate în 121, deci după încheierea epocii lui Traian? Complexat încă din tinereţe de personalitatea tatălui, a fratelui şi de sărăcie. Cu disponibilităţi erotice perverse. Interesat subit de poezie pentru care nu avea nici o pregătire şi faţă de care va nutri apoi un dispreţ profund, cu toate că nu se abţinuse de la a citi în public propriile-i „opere” (dispreţul ca epifenomen al acestei dări în spectacol, adăugăm noi). Spirit vid şi maniac: la începutul domniei se închidea singur ceasuri întregi spre a prinde muşte pe care le înşira pe o aţă, străpungându-le cu un ac subţire. Îşi repudiază soţia Domiţia, de la care avea un fiu, deoarece aceasta se îndrăgostise de actorul Paris (pe care îl ucide în 83); neputând îndura singurătatea îşi ia la scurtă vreme înapoi nevasta. Iroseşte banii în magnifice spectacole date în Coliseu şi în circ, organizează bătălii terestre şi maritime în arenă, ba chiar sapă un lac lângă Tibru unde oferă Romei lupte navale (naumahii). Favorizează şi încurajează delatorii cărora le dă instrucţiuni în taină ca apoi să poată savura comedia falsităţii şi să se bucure de stupoarea victimelor. Se lasă aclamat în amfiteatru cu cuvintele dominus et deus (evident, oamenii săi îndemnând publicul). Comod până la a nu se deplasa decât în lectică, dar deosebit de desfrânat: plăcerile dragostei le numea gimnastica sa de pat.

Ca factor suprem de guvernământ, Suetonius (III) socoteşte că Domiţian a fost inegal. Încetul cu încetul atitudinile lui pozitive au devenit vicii, împrejurările favorizându-i înclinaţiile naturale: nevoia l-a făcut avid, iar teama crud. Incendiul survenit la Roma în anul 80, în timpul domniei lui Titus, i-a dat prilejul să refacă somptuos edificiile sacre ale Capitoliului şi să ridice din temelii altele pe cuprinsul oraşului. Făcând daruri băneşti nesocotite armatei, a secătuit tezaurul şi de ceea ce mai rămăsese după terminarea grandomanei campanii edilitare şi a spectacolelor uluitoare; a recurs deci la micşorarea numărului soldaţilor, dispoziţie repede revocată căci agitaţiile barbarilor de la frontiere semnalau limpede că aceştia aflaseră de „judicioasele măsuri de economie” ale împăratului. Persecutarea creştinilor sub Domiţian este un fapt real. Mobilul nu a fost de ordin cultic, ci financiar.

Lipsit de bani, Domiţian a mărit impozitul aplicat evreilor (fiscus iudaicus) de către Vespasian după cucerirea Ierusalimului; confundându-i cu bună ştiinţă pe evrei cu creştinii, a extins şi asupra celor din urmă oneroasa taxă pe care o solicita şi căreia aceştia, săraci, nu-i puteau, în cele mai multe cazuri, face faţă, de unde şi măsurile punitive care li se aplicau. În general, se poate spune că atitudinea lui Domiţian faţă de măsurile şi numirile administrative ale tatălui său a fost mai tradiţionalistă, mai conservatoare în comparaţie cu cea a lui Titus care era mai radicalăinfo. Consilium principis era organismul cel mai sensibil şi mai direct supus iniţiativelor personale ale împăratului. Nu se cunosc principiile pe baza cărora se alegeau membrii lui, în tot cazul nu toţi erau schimbaţi la fiecare nouă domnie. Următoarele nume au figurat în consiliile celor trei Flavii precum şi în consiliul lui Traian: Arrius Antoninus, P. Calvisius Ruso Iulius Frontinus, Cnaeus Domitius Lucanus, Cnaeus Domitius Tullus, A. Didius Gallus Fabricius Veiento, Lucius Iulius Ursus. Din consiliul său, Domiţian a executat trei amici, pe M. Acilius Glabrio, M. Arrecinus Clemens şi T. Flavius Sabinus.

Deosebit de bizară pare „politica culturală” a lui Domiţian. Dispreţuia poezia, dar tot Suetonius (IV) ne spune că în cinstea lui Iupiter Capitolinus a înfiinţat un concurs cincinal de muzică, curse de cai şi exerciţii de gimnastică, de proză greacă şi latină. Exista un alt concurs pentru cântec şi harpă, altul pentru cor de harpe etc. În cadrul întrecerilor sportive împăratul stăruia să se accentueze pe sportivitate şi nu pe „profesionalism”. În acest sens a instituit şi întreceri sportive de tinere fete. Principele şi-a pus întreaga-i activitate şi iniţiativă culturală sub patronajul Minervei căreia îi celebra anual cultul pe muntele Albanus şi pentru care a înfiinţat şi un colegiu de preoţi. Minerva, zeiţa înţelepciunii, devine deci patroana şi emblema unui Principe dement. Un panou de marmură care o reprezintă în basorelief se mai află încă deasupra intrării în Forum transitorium de la Roma, construcţie atribuită lui Domiţian. Snobismul culturii îl va fi chinuit cumplit pe împărat căci firea-i nu înclina câtuşi de puţin către ale spiritului.

Suetonius (XX) afirmă textual că în timpul domniei a neglijat propriile-i studii liberale (liberalia studia), deşi a reparat cu mare cheltuială bibliotecile incendiate, trimiţând peste tot emisari să caute exemplare noi ale lucrărilor dispărute şi ordonând, pentru acelea pe care nu le găseau, să se facă cópii corecte în marea bibliotecă de la Alexandria. Cu toate acestea niciodată nu a deschis o carte, nu şi-a controlat stilul nici în ocaziile cele mai importante. Nu citea nimic în afară de memoriile şi actele lui Tiberius. Să fi vrut Suetonius prin această ultimă precizare numai să-l confirme pe Tacit fără să fi dispus de o acoperire faptică reală? E greu de presupus! În tot cazul existenţa tendinţei de imitaţie a unor spirite malefice aflate la cârma treburilor publice este validată de istorie. Pentru Domiţian modul de a fi al lui Tiberius, al lui Caligula, al lui Nero va fi fost tot atât de exemplar ca şi conduita cezarilor romani pentru Mussolini şi a neocezarului italian pentru Hitler. Sinistrul acoperea însă ridicolul!

Uciderea fără motive temeinice a unui şir lung de personalităţi este una din pricinele importante pentru care istoria l-a condamnat pe Domiţian. Lista victimelor este dată, în cea mai mare parte, de Suetonius (X–XI, XIV): istoricul Hermogenes din Tars pentru unele aluzii din operă, senatorii consulari Civicus Cerialis, Salvidienus Orfitus, Acilius Glabrio, Aelius Lamia pentru cele mai inofensive glume, sofistul Maternus pentru un discurs împotriva tiranilor (Cassius Dio, 67,12, 5), Salvius Cocceianus pentru că a serbat ziua de naştere a fostului împărat Otho care-i era unchi, Metius Pomponianus pentru că se născuse sub o constelaţie care-i prevestea ascensiunea la Imperiu, Sallustius Lucullus, Iunius Rusticus pentru a fi scris elogiul lui Paetus Thrasea şi al lui Helvidius Priscus, Helvidius fiul pentru că şi-ar fi exprimat dezacordul faţă de repudierea Domiţiei, punând în scenă un mim aluziv, Flavius Sabinus (vărul lui Domiţian) pentru o greşeală de exprimare, Arrecinus Clemens (om de încredere şi agent al împăratului), Flavius Clemens (vărul împăratului şi tatăl urmaşilor designaţi ai acestuia) pentru o simplă bănuială asupra unui lucru de nimic. Cea din urmă victimă din propria-i familie i-a grăbit dealtfel şi sfârşitul. Detaliile concrete ale acestuia nu sunt interesante în sine. Mult mai elocvent este un aspect al atmosferei din care a emanat actul tiranocid.

Prin condamnarea în 95 a lui Flavius Clemens, soţul nepoatei sale Flavia Domitilla, trimisă în exil, Domiţian spera să redobândească încrederea senatului. Efectul şirului de asasinate a fost însă coalizarea a două grupuri antagoniste: mediul iudeo-creştin (şi din motivul mai sus arătat) şi cel tradiţionalist senatorial. Scopul acestei coaliţii era suprimarea lui Calvus Nero (Nero cel Chel fiind Domiţian). Reiese astfel clar importanţa ce o avea la Roma la sfârşitul secolului I p.Chr. comunitatea iudeo-creştină. Vom reveni mai jos asupra atitudinii lui Traian faţă de evrei şi creştini. În ciuda faptului că în Palestina şi în partea orientală a Imperiului evreii şi creştinii se duşmăneau reciproc, la Roma solidaritatea lor era puternică până la începutul secolului al II-lea p.Chr., căci aveau împreună un dublu duşman: plebea urbană a Romei şi membrii aristocraţiei tradiţionaliste şi conservatoare. Monoteismul intransigent al evreilor şi creştinilor le apărea ambelor categorii pomenite drept ateism în raport cu divinităţile strămoşeşti latine sau orientale. Din punct de vedere politic el era considerat ateism şi în privinţa cultului imperial, foarte pronunţat pe timpul lui Domiţian. Solidaritatea celor două comunităţi, consecinţă a ostilităţii mediului în care trăiau, nu însemna câtuşi de puţin ştergerea diferenţierii dogmatice dintre ele. Mărturie, la mijlocul veacului, este scrisoarea apostolului Pavel către creştinii din Roma. Persecuţia lui Nero, dirijată exclusiv împotriva creştinilor, a fost, se pare, încurajată de Poppaea, care nu făcea un secret din simpatia ei deosebită pentru iudaisminfo.

Dacă în politica internă Domiţian, ca toţi împăraţii tirani, s-a dovedit a fi un element regresiv (secătuirea finanţelor, măsuri arbitrare repede revocate, ca de pildă scoaterea viilor din Italia în favoarea extinderii culturilor de grâu – ştiut e de oricine că cele două plante au nevoie de soluri radical diferite), în cea externă şi militară îi pot fi atribuite oarecare merite. Campania din Germania (a cărei importanţă a fost bagatelizată de Tacit pentru că din pricina ei socrul acestuia, Agricola, nu a mai primit bani pentru a-şi realiza dorinţa-i fierbinte de general, şi anume de a cuceri în întregime Britannia) a dus-o cu bine la capăt, alungându-i pe chattii peste frontierele romane în Pădurea Hercinică şi în Munţii Taunus de unde porniseră să încalce teritoriile Imperiului. Despre războiul lui Domiţian cu dacii şi despre pacea încheiată în urmă, Tacit din nou nu are păreri bune, din aceleaşi motive de familie: Agricola nu a fost pus în fruntea operaţiilor, pricină pentru care istoricul va eticheta sfârşitul acestora drept umilitor.

Victoria obţinută în 88 de către Tettius Iulianus la Tapae a trebuit să fie urmată grabnic de pace deoarece chiar în acelaşi timp Antonius Saturninus se răsculă împotriva puterii centrale, în Germania, iar iazigii, marcomanii şi quazii ameninţau să invadeze împreună Pannonia. În 89, prin C. Velius Rufus, Domiţian lichidează revolta lui Saturninus şi aduce din Germania în Pannonia două din cele opt legiuni ale provinciei: I Adiutrix, cantonată la Brigetio şi XXI Rapax la Aquincuminfo. În 92 marcomanii şi quazii atacă Pannonia şi anihilează legiunea încartiruită la Aquincum (Budapesta). Graţie păcii anterior încheiate cu Decebal, Domiţian nu are de înfruntat o imensă coaliţie barbară la Dunărea Mijlocie şi de Jos, ci se foloseşte de bunele relaţii cu regele dac spre a căpăta încuviinţarea să-şi treacă o parte din armatele din Moesia în Pannonia prin teritoriul acestuia. Legiunea XXI Rapax e înlocuită cu a XIV-a Gemina. Din păcate, odată încheiate campaniile militare, Domiţian începe lupta cu cei mai de vază dintre cetăţenii romani; din 93 în capitală se instalează o cumplită teroare.

Tendinţele absolutiste ale guvernării lui Domiţian se explică deopotrivă prin convingerea acestui Principe despre incapacitatea de a guverna a aristocraţiei (convingere întărită de linguşire, căci Suetonius spune clar că împăratul dispreţuia în egală măsură şi pe cei ce-l flatau şi pe cei care nu o făceau sau nu reuşeau, din pricina propriei lor firi, să devină virtuozi ai lecaculismului), prin caracterul său orgolios, gelos şi mizantrop, prin antipatia justificată pe care i-o inspirau unii senatori chiar de la începutul domniei. Dacă-l putem bănui de o oarecare subiectivitate pe Tacit (şi numai în ce priveşte sfârşitul carierei lui Agricola) este puţin probabil ca Suetonius să fi fost în chip nejustificat tributar atmosferei ostile memoriei împăratului de vreme ce Cassius Dio (sec. II–III p.Chr.), care a avut la îndemână şi alte surse decât pe antecesorii pomeniţi, confirmă caracterul şi faptele detestabile ale ultimului Flavius (Cassius Dio, LXVII, 1–2), ca de pildă concertarea în secret cu delatori (dintre care de tristă faimă era M. Aquilius Regulus) şi martori falşi asupra acuzaţiilor ce urmau a fi aduse unor oameni de bine, dar bogaţi (Cassius Dio, LXII, 12). Vom vedea mai jos că poeţii contemporani tiranului întăresc direct sau indirect spusele istoricilor.

Întâul exeget modern al domniei lui Domiţian care a încercat să stabilească un bilanţ obiectiv al acesteia a fost Stéphane Gsellinfo. El a reuşit să departajeze net politica administrativă şi militară de cea financiară şi „senatorială”. Primului aspect i-a conferit o apreciere pozitivă, însuşită unanim de cercetarea ulterioară, în vreme ce ultimului nici n-a încercat să-i atenueze trăsăturile cumplite şi înjositoare de vreme ce nu se voia un apologet cu orice preţ al unui principe chipurile nedreptăţit de propria-i contemporaneitate şi de posteritate. Atare restaurare întreprinsă pe baza analogiilor nesigure şi înşelătoare datorită particularismului speţelor a fost, cu decenii în urmă, tentativa lui D. M. Pippidiinfo de a-l reabilita pe Tiberius argumentând că dacă Tacit, din motive de familie, a judecat negativ domnia şi actele lui Domiţian, va fi procedat întocmai, pentru a-şi întări viziunea prin exemple şi antecedente moralizatoare de sorginte stoică, şi cu urmaşul lui Augustus. Exegetul român, a cărui lucrare a fost primită de către istoricii Imperiului timpuriu cu multe rezerve în momentul apariţieiinfo, nu a făcut disjuncţia necesară între caracterul şi comportamentul Principelui, pe de o parte, şi mersul treburilor statului în timpul domniei acestuia, pe de alta. Imaginea unui Tiberius nu atât de rău pe cât ni-l arată Tacit nu a rezistat criticii de specialitate şi astăzi nimeni, în afara eventualilor discipoli de conjunctură, nu mai pune la îndoială, împreună cu Pippidi, cele scrise de ginerele şi admiratorul lui Agricola despre imperiala odraslă a Liviei.

Viaţa lui Domiţian consemnată de Suetonius este pentru noi unul din importantele izvoare istorice şi de aceea problema compoziţiei în general a „vieţilor” suetonice nu este de neglijat din punctul de vedere al criticii surselor de informaţie antice. Printre cele mai competente lucrări recente în această privinţă se înscrie şi cea a lui Eugen Cizek info al cărei exces de analiză desprinsă de contextul istoric şi social şi de „spiritul epocii” (pe care nu numai că nu-l evocă prin potenţare exegetică, dar îl anulează prin abstractizare didactică) lasă a fi preponderentă impresia schematismului în compoziţia istorico-literară a lui Suetonius, lucru care, chiar dacă este nu de puţine ori evident în textul latinului, nu poate fi folositor pentru noi, în sensul sporirii şi nuanţării informaţionale a respectivului text. Cercetătorul amintit îşi propune drept ţel o analiză structuralistă a cărei reuşită nu e mai interesantă decât ar fi fost eventualele rezultate de ordin istorico-social obţinute printr-un structuralism asimilat ca instrument de lucru şi utilizat într-o investigaţie istorică de profunzime, căci doar în acest sens filologia şi metoda filologică şi-ar aduce contribuţia, dincolo de limitele gratuitului şi ale „studiului pentru studiu”. Deziderat atins în bună măsură de cercetarea cu aceeaşi temă a lui Helmut Gugelinfo.

De la Caesar până la sfârşitul epocii lui Traian care este şi momentul celei mai mari extinderi a frontierelor Imperiului Roman prin cucerirea atât a Daciei, ce îi va rămâne încorporată aproape două veacuri, cât şi prin alipirea unor noi teritorii partice în Mesopotamia, curând abandonate de Hadrian, acea romana voluntas (voinţa de romanizare) avea un sens centrifug. Aceasta înseamnă că tot amintitul răstimp constituie perioada de gestaţie şi apoi de afirmare a romanităţii provinciale. S-a văzut mai înainte în ce măsură reformele militare ale lui Vespasian reflectau noile stări de lucruri. O dată cu Principatul lui Hadrian şi mai ales al Antoninilor, romanitatea provincială devine elementul cel mai activ al Imperiului, ea însăşi iradiind civilizaţia dincolo de graniţele acestuia, astfel încât în lumea barbară înconjurătoare începe a se înfiripa o adevărată psihoză colectivă, un fel de romana voluntas, de data aceasta centripetă, care viza cuprinderea în ordinea şi civilizaţia provinciilor a cât mai numeroase şi mai diverse grupuri etnice. Mirajul pe care îl constituia lumea provincială romană pentru întregul barbaricum gravitaţionar se va obiectiva în marile migraţii de la jumătatea veacului III p.Chr. al căror scop de prădăciune era dublat de intenţia de sedentarizare intra fines provinciarum (înlăuntrul frontierelor provinciilor) a atacanţilor veniţi de departe, dar mai ales a neamurilor limitrofe luate de valul acestora şi profitând de el spre a ajunge în „pământul binecuvântat” unde, în alte condiţii, le-ar fi fost imposibil să se aşeze în mase.

După aproape un veac de relativă închidere în sine a Romei, de estompare a iniţiativei imperiale, de diminuare a rolului stimulativ al cetăţii de pe malurile Tibrului, Traian lansează o politică de redeşteptare a menirii universaliste a Oraşului etern (Roma aeterna) atât în domeniul militar cât şi în cel civil. Despre cauzele cuceririi Daciei va mai veni vorba. Construcţiile întreprinse sau iniţiate de Roma şi de împărat în provincii îmbrăcau ca o adevărată reţea întregul stat. Gloria de mare constructor a lui Traian egalează faima sa de mare ostaş. Numele lui apărând pe monumentele fiecărui oraş mai de seamă a fost asemuit cu o herba parietaria (iederă). Traian este ultima întruchipare a acelei romana voluntas centrifuge. Ca şi Hadrian, a stat mai mult pe graniţe, dar spre a le întări şi a le lărgi, nu spre a le diminua şi a le pune pe picior de apărare activă ca filelenul său urmaş. De aceea arta romană a domniilor lui Traian şi Hadrian este o artă imperială, covârşitor imperială, în vreme ce aceea a Antoninilor este în bună măsură o artă imperatorială.

Aşa se prezintă lucrurile în mare; cum apar ele însă în cultura romană? Deşi romanizarea implica un sistem de învăţământ bine structurat şi generalizat în mediul urban pentru întâia lui treaptă, intelectualitatea creatoare a Imperiului era concentrată în primul secol la Roma sau tindea către Roma. Capitala nu constituia numai o atracţie pentru factorii culturali de diverse niveluri din provincii (mai ales orientale), ci era alambicul care condensa talentele, intelectualitatea devenind tangentă a cercului puterii. Cu alte cuvinte intelectualitatea creatoare se izola de cea consumatoare de cultură din provincii, cu care continua însă a întreţine legături (cazul lui Marţial, de pildă). La baza acestui romocentrism au stat, în speţă, legile protecţioniste ale lui Caesar care acordau cetăţenia romană avocaţilor şi medicilor ca elemente culturale angrenate direct în mecanismul social. Reacţia „purismului roman” la Iuvenal (cca 65–128 p.Chr.), de exemplu, nu este decât un tópos literar consunant cu alţi tópoi filosofici similari de care am făcut menţiune în Introducere (p. 36). Nu ne vor induce deci în eroare invective ca cele de mai jos, versificate în Satira a III-a:

„Quiriţi nu pot să sufăr această Romă greacă,

Deşi în ce măsură, scursura-i din Achaia?

Din Siria, Orontes demult pieri în Tibru,

Dar el ne-aduse limba şi obiceie noi,

Din flaut cântăreţe, din oblicele strune

De harfă şi cu tobe sau din cimbale...

Din-nalta Sycione descinde acest grec;

Celalt de dragul nostru a părăsit Amydo.

Din Andros şi din Samos, din Tralles şi - Alabanda

Sunt cei ce suie astăzi Esquilinul, Viminalul...

Un retor ca Iseus nu învârte limba, aşa.

Un ins din tagma asta, ce credeţi că ar fi ?

Tot ce doriţi e-ntr-însul: gramatic şi geometru,

Masor şi pictor, retor, augur ori funambul,

Prezicător şi medic, la toate se pricepe

Ăst grecotei ce moare de foame...

De haina-i purpurie cum pot să mă feresc

Ori să nu-l las să-şi puie înaintea-mi semnătura

Sau să ia loc în patul cel mai de preţ, la masă,

Chiar de-a venit la Roma adus de vântul care

Îi strămuta grămada de prune şi smochine...”info

Cercul culturii a înconjurat dintotdeauna cercul puterii. Şi nu numai din motive de mecenatism. Nu este aici locul unor teorii de sociologia culturii. Trebuie subliniat însă, contrar unei răspândite opinii, că principatele totalitare, departe de a fi ucis creativitatea culturii, au stimulat-o. În acele momente cultura era într-adevăr bastardă prin raport cu legitimitatea adevărului istoric şi social al societăţii romane distanţate de cercul puterii. Atare cultură bastardă nu era mai puţin simptomatică şi nici mai puţin realistă, uneori chiar veristă. Impulsurile filosofiei stoice, constata Augusto Rostagniinfo, au determinat sub Claudius şi Nero o producţie literară originală, de alură extravagantă, aproape barocă şi în tot cazul funciarmente anticlasică sau anticlasicizantă, mişcare ilustrată de Seneca, Lucan, Persius, Petronius şi naufragiată în sânge datorită exceselor şi aberaţiilor lui Nero – împăratul artist („qualis artifex pereo”) care a sădit pentru multă vreme în inimile romanilor teama ca nu cumva un alt principe „eminamente intelectual” să ajungă pe tronul cezarilor. Îndreptăţită temere, căci Domiţian, acest homo novus (om nou) va ţine cu orice chip să pară un intelectual „pur sânge” şi nu puţini intelectuali adevăraţi s-au complăcut în jalnica ipostază de admiratori ai nulităţii şi imposturii. Poate că tocmai astfel de trăsături ale „intelectualismului” lui Domiţian, ale totalitarismului ilegitim (prin raport cu dinastia iulio-claudică) al ultimului Flavius au făcut ca în timpul domniei sale cultura să-şi piardă fermentul novator, să regreseze într-un clasicism poncif şi chiar într-un arhaism amintind de vechile tradiţii şi de o libertate a spiritului incompatibilă cu totalitarismul osificant cu care Principele paralizase clasa politică şi corupsese cercul puterii.

Să vedem deci care erau intelectualii creatori ai vremii lui Domiţian, ce fel de atitudine lua fiecare în parte faţă de putere şi, în fine, care era condiţia intelectualului roman în acel timp.

>Neoclasicismul caracterizează poezia epică. Silius Italicus (cca 25–101 p.Chr.) a fost consul în 68 şi delator sub Principatul lui Nero, prieten cu Vitellius şi apoi proconsul al Asiei sub Vespasian. Ultimele două decenii ale vieţii şi le-a dedicat poeziei care la el îmbrăca forma sublimată a împătimitului colecţionar de artă ce – şi pusese în minte să posede vestigiile materiale ale culturii însăşi–un fel de muzeu al literaturii. A cumpărat un teren la Tusculum şi poate chiar celebra vilă ce-i aparţinuse lui Cicero (Marţial, XI, 48; XI, 50). A devenit proprietarul casei şi mormântului lui Vergilius de lângă Neapole, sărbătorind anual ziua de naştere a marelui poet. În versuri vergiliene a transpus şi decada a treia din De la fundarea Romei a lui Titus Livius şi a întocmit astfel poemul în 17 cânturi Punica (al doilea război punic) al cărui unic merit este de a fi primul inventar aproape complet al clişeelor epice ale poeziei latine, al sintagmelor tip homero-vergilian, al „caracterelor” schematizate în acelaşi mod, în fine, al retorismului găunos şi pedant:

„În timp ce toate astea el (Hannibal) şi le reaminteşte

Din gură îi ţâşneşte val fumegând de aburi,

De ură pieptu-i scoate un murmur gâfâit,

Întocmai ca o apă închisă într-un vas

De-aramă prea fierbinte, la foc îndelungat...” info

Poemul este baroc, iar imaginile trădează o dată mai mult mania colecţionarului nu numai de bunuri, ci şi de procedee şi expresii literare. Manierismul alexandrin îşi semnalează prezenţa prin acele ekfráseis, în speţă descrieri ale basoreliefurilor istorice care vor fi decorat, în închipuirea poetului anticar, clădirea senatului pe vremea lui Scipio. Plinius cel Tânăr, aflând de moartea lui Silius, îi face elogiul în scrisoarea III, 7 din care ne sunt cunoscute amănuntele biografice mai sus pomenite. „Scria poezii, cu mai multă râvnă decât talent, pe care uneori le supunea aprecierii celorlalţi, prin lecturi publice” scrie Pliniusinfo, adăugând: „Era atât de filókalos (iubitor de frumos) încât pasiunea sa de a cumpăra era de-a dreptul condamnabilă. Avea mai multe case în aceeaşi regiune şi îndrăgindu-le pe cele noi le neglija pe cele mai vechi. Pretutindeni o mulţime de cărţi, o mulţime de statui, o mulţime de portrete pe care pe lângă că le avea, le şi venera...”

Epigon vergilian e şi Valerius Flaccus (mort prin 90 p.Chr.), născut la Setia, în Latium, după Rostagni (Caius Valerius Flaccus Setinus Balbus), la Patavium (Padova), după alţii. Argonauticele sale, al căror prototip au fost cele ale lui Apollonios din Rodos (sec. III a.Chr.), au însă o ancorare romană şi anume expediţia navală a lui Vespasian în Caledonia, poemul fiind compus sub Domiţian. Metafora faptei de arme vespasianice a fost preluată şi de plastică, elocvente fiind reliefurile reprezentând construirea navei Argo de la Villa Albani precum şi „sarcofagul argonauţilor” din Muzeul catacombelor lui Praetextatus, Roma. Rostagni notează că un romantism de avangardă învăluie neoclasicismul lui Flaccus, caracterele având o mai mare consistenţă reală şi fiind mai umane în reacţiile lor, în special cel al Medeii:

„Astfel colchidiana mergea-n tăcerea adâncă,

Cu şoaptă de descântec; zărindu-i pasul, astrele

Îşi ascundeau în neguri obrazul lor de raze,

Se retrăgeau mari fluvii cu dealurile lor,

Prin staule şi turme trecea prelung fior;

Mormintele dau freamăt, întârzie şi noaptea

Adânc neliniştită de umbra asta neagră.” info

În aceeaşi vreme când Flaccus compunea Argonouticele, Publius Papinius Statius (Neapole, 40–96 p.Chr.) lucra de 12 ani (80–92) să cucerească gloria cu poemul fluviu Tebaida, în 12 cânturi ca şi Eneida. Zadarnic. Şi lui îi lipsea suflul. Reîntors în 94 în Neapole natal mai ispiteşte muza cu o Ahileidă, rămasă la începutul cântului doi şi dedicată, ca şi Tebaida, lui Domiţian. Împăratul îi dăduse cândva speranţa unei cariere poetice oficiale: la jocurile albane, înfiinţate de el, primeşte din mâna Principelui coroana de aur a premiului pentru poemul închinat războaielor dacice şi germanice ale lui Domiţian, poem care va servi drept punct de plecare pentru Bellum germanicum de care pomeneşte Iuvenal (Satira IV). Din unicul fragment păstrat se vădeşte natura aulică adulatorie a acestei înjghebări în care erau lăudaţi drept virtuoşi înalte personaje ale camarilei: Vibius Crispus, Fabius Veiens, Acilius Glabrio, toate înfierate mai târziu de către Iuvenal (Satira IV). La jocurile capitoline din 86 Statius nu câştigă nimic, şi nici la cele din 94. Ca poet profesionist (ca şi propriu-i tată) trebuia totuşi să trăiască din ceva. Poeziile ocazionale i-au adus pâinea zilnică. Elogii, versuri pentru nunţi, naşteri, decese, călătorii, comemorări, celebrări, consolări, descrieri de monumente, băi, temple etc. alcătuiesc materia cunoscutelor Silvae, improvizaţii de felul celor condamnate de Quintilian în a sa Artă oratorică redactată cam în aceeaşi vreme (X, 3, 17): „Alţii... vor să treacă întâi peste toată materia cu un stil foarte rapid şi improvizează lăsându-se duşi de avântul lor impetuos... Apoi reiau şi fac ordine în acest haos. Dar ei corectează numai cuvintele şi ritmul frazelor. În ideile îngrămădite fără chibzuială rămâne superficialitatea iniţială”info. Cele 32 de poezii grupate în cinci cărţi sunt ceea ce s-au vrut a fi: un mijloc de subzistenţă, majoritatea prezentând interes doar din acest punct de vedere (III, 1).

„Aici oare se cunoaşte acea mână generoasă

Care a umplut de daruri Dicearhia frumoasă

Împreună cu un tânăr Partenope sclipitor

Şi a semănat colinii, măreţia vilelor

Sau i-a dat podoabe codrii verzi plini de răcoare

Şi statuile de-aramă sau de marmuri lucitoare

Ori tablouri expresive, cu un mândru colorit?” info

Sau lauda statuii ecvestre a lui Domiţian (I, 1):

„Ploaia-ngheţată a iernii, întreitul jupiteric fulger,

Hoarda eolicei peşteri sau anii cei fără de număr

N-or să clintească statuia, va fi cât pământul şi cerul,

Zile cât Roma avea-va...” info

Dacă poemele-fluviu ale lui Statius nu l-au încântat pe Domiţian căruia îi plăcea genul, el n-a ostenit să-şi numească împăratul deus (I, 1, 62; IV, 3, 128; V, 1, 37; V, 2, 170). Aşa avea să-i spună şi M. Valerius Martialis, spaniol din Bilbilis venit la Roma în 64, la 24 de ani şi care va primi de la Titus şi de la fratele acestuia ius trium liberorum (drepturile celui cu trei copii), deşi nu avea nici unul. Epigramistul era adeptul genului scurt şi nu putea suferi în nici un chip epicul de aparat, neoclasicist şi aulic. Scopul poeziei sale era omul (X, 4):

„Nu vei găsi nici gorgone, nici centauri, nici harpii aicea,

Mirosul omului simţi pagina când mi-o întorci.

Dar dacă nu vrei, Mamurra, năravu-ţi să ştii şi să afli

Singur cum eşti, să citeşti Aitia lui Calimah.” info

Interesul manifestat de pătura cultă romană pentru poezia lui îmbracă haina unei opoziţii indirecte faţă de totalitarismul domiţianic în sensul că epigramele vizau viciile personale şi uneori şi sociale ale indivizilor care, prin analogie, puteau fi consideraţi puternicii zilei. O dată cu noul regim al lui Nerva şi Traian, când critica stărilor de lucruri trecute devenise oficială, actualitatea lui Marţial a descrescut repede. Ataşat prin atâtea laude de reaua faimă a lui Domiţian, poetul simte că vântul nu-i mai suflă în pânze şi se întoarce în natala Bilbilis, nu fără a fi încercat zadarnic să atragă atenţia lui Traian cu o platitudine izbitoare prin efortul ei steril (X, 6):

„Norocul le surâde acelor ce li-i dat

Să-l vadă-ntors în Roma pe divul împărat

Strălucitor de raze din nordicele stele.

Când au să vină oare şi zilele acele

Cu-atâţia inşi pe câmpul lui Mart, în pomi urcaţi,

Pe la fereşti cu mândre femei să le-admiraţi,

Ovaţii să-i aducă arzând de nerăbdare,

Din clipa-n care praful l-anunţă-n depărtare?”info

Cultura latină, dacă nu vrem să o etichetăm chiar literatură, mai puţin cunoscută sau necunoscutăinfo a înregistrat, pare-se, o puternică înclinare către arhaism. H. Bardon a arătat că multe din textele editate de C. Licinius Micianus (culegeri de informaţii şi curiozităţi de tot felul) erau de alură arhaică. Acelaşi exeget a căutat să demonstreze legătura dintre arhaismul structurii frazei şi a vocabularului şi opoziţia politicăinfo. Culegerea lui Mucianus şi Dialogul despre oratori al lui Tacit vădesc cu siguranţă un regret, o nostalgie pentru trecutul Romei.

Sub Flavii, retorica a cunoscut stimuli de dezvoltare deosebiţi prin raport cu perioada anterioară iulio-claudică şi cu cea următoare, a lui Traian şi Hadrian. Titus însuşi strălucise în genul elocinţei judiciare. Procesele de delaţiune au constituit domeniul de desfăşurare al oratoriei şi al dovedirii eficacităţii ei în chestiuni, ca să spunem aşa, de viaţă şi de moarte. Aquilius Regulus, delator şi orator pasionat, îi reproşa lui Plinius cel Tânăr platitudinea. Plinius îi scria lui Tacit (I, 20): „Regulus mi-a spus odată, când pledam împreună în acelaşi proces: tu consideri că trebuie să dezvolţi fiecare aspect al unui proces, eu ţintesc din primul moment beregata şi mă arunc asupra ei.”info Mulţi delatori (acuzatori publici, justiţia romană necunoscând instituţia procuraturii, în sensul modern, deoarece, în mentalitatea vremii, orice cetăţean trebuia să fie interesat şi răspunzător de binele colectivităţii) foloseau stilul nervos şi aprig al atticiştilor. Elocinţa delatorilor a fost expresia cea mai patetică şi cea mai vibrantă a Imperiului timpuriu, iar Plinius cel Tânăr nu se sfieşte să-l regrete pe Regulus care avea dragoste şi respect pentru arta oratorică (VI, 2): „De ce-i simt lipsa? Avea respect pentru munca noastră, se frământa, se îngălbenea, scria, cu toate că nu putea să înveţe pe dinafară. Chiar şi faptul că-şi contura cu vopsea ochii, o dată pe cel drept, o dată pe cel stâng, pe cel drept când trebuia să pledeze pentru reclamant, pe celălalt, ca apărător, sau când îşi lipea câte o aluniţă albă pe care o muta de la o sprânceană la alta, că întotdeauna consulta haruspicii asupra rezultatului procesului–toate acestea proveneau dintr-o superstiţie exagerată dar şi dintr-un mare respect pentru munca noastră”info.

În afara marilor istorici Tacit şi Suetonius, de la Plinius, Tacit însuşi sau Quintilian aflăm de existenţa unui Sardus, a unui Fabius Rusticus, originar din Spania, a unui Pompeius Saturninus căruia Plinius (I, 16) îi laudă concizia, claritatea, elevaţia şi strălucirea stilului. Meserie plină de riscuri sub principatele totalitare, istoria va ieşi la lumină abia după moartea lui Domiţian. C. Fannius (încurajat de Fannia, fiica lui Thrasea Paetus şi soţia lui Helvidius Priscus senior) îşi asumă atunci sarcina de a scrie despre oamenii iluştri ucişi sau exilaţi de tirani. Iată însă ce ne relatează Plinius (V, 5): „Căci oricât era de ocupat cu pledarea proceselor, el scria despre moartea celor ucişi sau exilaţi de Nero şi tocmai terminase trei cărţi, scrise cu sobrietate şi acurateţe, într-o latină pură şi păstrând linia de mijloc între naraţiune şi istorie. Cu atât mai mult dorea să ducă la bun sfârşit pe celelalte, cu cât acestea erau citite cu nesaţ.”info Mecenatul Titinius Capito a scris şi el despre morţile oamenilor iluştri.

Intelectualul cel mai legat de Principatul Flavilor, fără a fi însă şi cel mai înfeudat acestuia, a fost profesorul de retorică, şi el de origine hispanică, Marcus Fabius Quintilianus (cca 35–95 p.Chr.). A funcţionat ca cel dintâi profesor „de stat”, numit de Vespasian cu o remuneraţie anuală de 100 000 sesterţi la catedra pe care a deţinut-o douăzeci de ani (72–92). Dintre marele număr de elevi pe care i-a avut, Plinius cel Tânăr a rămas în istoria literelor romane. Quintilian a fost şi un strălucit pledant, iar coprovincialul său Marţial îi recunoaşte, nu fără o notă satirică, însemnatele calităţi de avocat şi dascăl (II, 19, publicată în 85–86):

„Quintilian care pui frână tinereţii zvăpăiate,

Glorie-a togei romane, iartă vieţii mele toate

Că dă zor să guste clipa, deşi tânăr încă sunt...

Dar trăim destul de iute pe acest încet pământ.

Să aştepte numai cine spor îşi are la avere,

Plin de moşi vestiţi în atriu... Eu modest, găsesc plăcere

Stând în faţa vetrei mele, cu tavanul plin de fum

Sau lângă izvor, în iarba unde-s tolănit acum,

Cu un sclav născut în casa-mi şi-o femeie nu-nvăţată

Şi cu somn în timpul nopţii, iar procese niciodată”.info

Opera cea mai importantă a lui Quintilian, Institutio oratoria (Arta oratorică) stă sub semnul clasicismului celui mai lipsit de orizont. Quintilian se ferea instinctiv de tot ce presimţea că ar fi modern, fără însă a cădea în extremitatea arhaismului, a primitivismului şi rudimentarismului către care se va îndrepta şcoala lui Fronto, în vremea Antoninilor. Vergilius, Horatius şi Cicero sunt pentru el termenii perfecţiunii. Era străin de cercurile cu orientare filosofică şi politică unde spiritul libertăţii era întreţinut cu riscuri. Ca majoritatea provincialilor, ca mulţi senatori neitalici ce nu fuseseră pătrunşi de spiritul oligarhic şi opoziţionist al înaltului for, s-a împăcat destul de bine cu totalitarismul domiţianic pe care l-a servit, ca şi Traian sau alţi înalţi demnitari ai Imperiului. Ca maestru de retorică, Quintilian urma linia lui Isocrate şi anume că trebuie să fie concomitent şi dascăl de înţelepciune pentru tineri, întrucât filosofia e o propedeutică a oratoriei (poziţie întru totul contradictorie celei a lui Platon). Înţelepciunea lui Quintilian era morala practică; el nu dădea nici un fel de atenţie problemelor speculative.

Dacă activitatea poetică a lui Domiţian (Bellum capitolinum, unde sunt narate luptele de pe Capitoliu între partizanii lui Vespasian şi cei ai lui Vitellius, incendiul Templului lui Iupiter Capitolinus şi primejdiile prin care Principele însuşi trecuse şi care aveau să-l îndreptăţească a declara senatului că primise înapoi domnia de la tată şi frate cărora el le-o dăduse atunci; Bellum iudaicum în care imperialul poet cânta distrugerea Ierusalimului ca şi cum el ar fi pricinuit-o şi nu Titus) este elogiată de Flaccus, Statius şi Marţial care nu ezită în a-i compara opera cu cea a lui Vergilius (V, 5, 7–8):

„Lângă poemul divin cântând luptele de pe Capitoliu

Opul lui Maro să-l pui...”info,

concesiile apreciative făcute de Quintilian ultimului Flavius sunt deosebit de semnificative atât în ce priveşte teroarea cât şi modalităţile intelectualului de a se apăra de ea. Cel care primise în 94 sarcina de a fi tutorele fiilor nepoatei de soră a principelui (urmaşii la tron designaţi ai acestuia), iar în 95 ornamenta consularia, declara în Cartea a X-a a Artei oratorice (redactată chiar în acel an) că: „Am pomenit numai pe aceşti poeţi pentru că pe Germanicus Augustus grija de a cârmui lumea l-a absorbit de la studiile literare pe care le-a început, iar zeii nu au găsit potrivit ca el să fie cel mai mare între poeţi. Totuşi ce poate fi mai sublim, mai savant, mai distins, din toate punctele de vedere, decât lucrările cărora s-a dedicat în tinereţe după ce a dăruit puterea (formulă impusă limbajului politic, n.n.). Căci cine ar putea cânta mai bine războaiele decât acela care le poartă ca el (ironie ambiguă? Domiţian nu fusese pe câmpurile de luptă, n.n.). Pe cine ar asculta mai bucuros zeiţele care patronează literatura? Cui i-ar fi dezvăluit mai mult iscusinţele sale Minerva, divinitate prietenă lui? Toate acestea le vor spune mai amplu veacurile viitoare. În prezent, strălucirea celorlalte calităţi îi adumbreşte gloria literară (declaraţie făcută cu suprem curaj, n.n.). Dar noi care suntem devotaţi cultului literelor, cu îngăduinţa ta, Caesar, nu vom trece sub tăcere gloria ta literară şi zicem prin versul lui Vergilius: «pe fruntea sa iedera se împleteşte cu laurii biruinţei».”info

Credea oare sincer Quintilian în talentul literar al lui Domiţian, în faptul că împăratul ar fi putut deveni un mare poet dacă împrejurările ar fi fost altele? Neîndoielnic că nu! Dar... ce să mai vorbim!

Nu ne mai surprinde atunci că delatoria–practică obişnuită sub Imperiul timpuriu–nu i se pare lui Quintilian un lucru nefiresc. Delatorii Vitorius Marcellus şi Vibius Crispus, înfieraţi de Tacit, sunt apreciaţi de Quintilian ca „bărbat cu spirit plăcut şi elegant” şi respectiv „cultivat şi plăcut, născut pentru a răspândi încântare, iscusit în dreptul privat cât şi în cel public” (eufemism pentru delator). Nu ne mai surprinde nici că ia atitudine împotriva multor filosofi contemporani– nu neapărat spre a-i fi pe plac lui Domiţian, ci poate, aşa cum s-a remarcatinfo, optica lui era asemănătoare celei a Flaviilor. Iuvenal îl va dezaproba pe Quintilian în atitudinea lui faţă de putere, dar nu cu sălbăticia cu care-l ataca pe Domiţian si pe favoriţii acestuia. În satirele VI (74–75; 279–280) şi VII (178–198) aprecierea e lapidară şi indiferentă: „Dacă soarta vrea faci dintr-un retor un consul”.

Înainte de a trece la mişcarea filosofică sub Domiţian şi apoi la Principatul lui Traian, la aspectele politice, sociale şi intelectuale ale acestuia, să zăbovim puţin, cum dealtfel am şi anunţat, asupra condiţiei intelectualului roman în primul veac al Imperiului.

Prin intelectual roman Henry Bardon înţelegea individul pentru care valoarea şi mândria vieţii constau în exercitarea inteligenţei fără ca prin aceasta să se subordoneze în mod obligatoriu îndatoririlor meseriei, funcţiei şi situaţiei socialeinfo.  Profesioniştii inteligenţei erau avocaţii şi scriitorii, am zice intelectualitatea creativă. În vremea Republicii, poeţii aparţineau în general plebei; gramaticii şi retorii de profesie alcătuiau categoria inferioară a prozatorilor, cea superioară fiind formată din istorici (prin tradiţie aristocraţi) şi oratori (deţinători ai unor poziţii oficiale). În acea vreme mecenatul era de fapt un clientelat cultural, intelectualul ascultând de vocea stăpânului. Sub Imperiu originile intelectualilor sunt tot atât de diverse, dar deosebirile dintre ei apar ca mai puţin nete. Satiriconul lui Petronius este întâia operă literară care semnalează accesul populaţiei servile la cultură. Cenaclurile susţinute de particulari sau inspirate şi finanţate de împăraţiinfo devin medii favorabile creării legăturilor dintre oamenii de litere de condiţii diferite. Cluburile literare modeste îşi fac apariţia; cel al poeţilor îşi avea sediul în porticul Octaviei, altele sunt citate de Marţial (III, 20; IV, 61).

Cultura rămâne şi în vremea Imperiului esenţialmente utilitară. Poezia se justifică doar atunci când comportă o învăţătură. De versuleţe fără folos se leapădă oamenii cuminţi şi respectabili, respectiv bogaţi, chiar dacă le compun în clipele lor de răgaz sau desfătare. Plinius cel Tânăr, vorbind despre o cunoştinţă, declară că acela iubeşte studiile precum obişnuiesc doar săracii (amat studia ut solent pauperes). Intelectualul „pur”, adică cel ce nu posedă altceva decât spirit şi cultură, este în optica romană un declasat, ne asigură H. Bardon, întărindu-şi afirmaţia prin evidenţa că nu există cuvânt latinesc care să denumească atare indivizi. Termenul intellectualis e rar şi târziu; litteratus la Aulus Gellius înseamnă doar cultivat şi poate fi uneori sinonim cu doctus. Cu alte cuvinte, intelectual care să trăiască exclusiv din scris nu a existat în lumea romană şi nici în cea greacă; el putea fi însă profesionist ca dascăl, avocat, funcţionar etc. Cazul, mai înainte amintit, al lui Statius, este o raritate. Lui Petronius (fragmentul 34,5) i se atribuie următoarea rugă a poetului sărac:

„Dacă acum ne-auzi şi zeu dacă eşti, o, Apolo

Spune-mi, cel fără sfanţ cere-va el oare cui?”info

După cum tot în Satiricon (cap. LXXXIII) se află următoarele versuri edificatoare asupra condiţiei poetului ajuns să trăiască doar din talentul său:

„Isteţ, neguţătorul ia mării vamă grasă,

Iar cel plecat în lupte cu aur se întoarce.

Linguşitorul mizer beţia lui şi-o toarce

După ospăţ, pe-o pernă de purpură, frumoasă.

Superb, cuceritorul iubitei multe-i cere.

Numai Talentu-n zdrenţe de orice vânt se teme

Cu gura-nfometată, sătul e să mai cheme

Prinosul ce nu vine din cerul altor sfere.” info

Situaţia materială a poetului latin, împins de talent şi atras de glorie la Roma, nu era însă, numericeşte, covârşitor precară. Peter Whiteinfo arată că în majoritatea lor poeţii se apropiau de condiţia cavalerilor, adică de censul de 400 000 sesterţi în bunuri imobiliare sau numerar. De la mijlocul secolului I p.Chr. până la jumătatea celui următor, când neoclasicismul se epuizează, îndeletnicirea poetului este considerată o ocupaţie respectabilă pentru un om educat.

Poeţilor profesionişti li se deschideau uşile caselor bogate, primeau cadouri, moşteniri. Între ei şi bogaţii protectori nu exista o relaţie de patronaj (termen cu o mulţime de sensuri adăugate în Evul Mediu), ci una de amicitia. La Marţial şi Plinius cel Tânăr amicitia şi amicus sunt cuvintele cele mai des folosite. Deosebirile între diferiţii amici literari sau culturali sunt marcate prin expresii ca dives amicus (prietenul bogat; Marţial, V, 18), sau locuples amicus (Plinius, III, 11), potens amicus (prietenul influent: Marţial, VII, 45; Quintilian, V, 12), magnus amicus (prietenul sus-pus: Marţial, III, 41; Plinius, III, 11). Între ei poeţii erau amici (prieteni) sau sodales (tovarăşi). Cu toate că Iuvenal afirma (VII, 30–47) că bogătaşii litterati refuzau din principiu să-şi asume vreo răspundere pentru bunăstarea materială a protejaţilor lor – şi aceasta în vremea lui Domiţian – nu este mai puţin adevărat că poeţii înşişi mărturisesc aranjamentele făcute în favoarea lor de cunoştinţele şi prietenii înstăriţi. Dacă Marţial, de pildă, ajunsese la censul de cavaler, Silius Italicus şi Valerius Flaccus atinseseră pe cel de senator (1 000 000 sesterţi). Cu dobânda de 6% plătibilă în epocă, pentru censul de cavaler se putea încasa anual 24 000 sesterţi, adică minimul necesar unui trai decent la Roma. În afară de moşteniri şi daruri în obiecte (în general de valoare: argintărie, sticlărie rară, vase de rocă, pietre gravate, podoabe), poeţii primeau daruri în bani, se bucurau de împrumuturi cu dobândă mică, căpătau de la amicii foarte bogaţi câte o casă sau un teren agricol, li se asigura locuinţa în somptuoasele vile urbane ale bogătaşilor (şi bineînţeles şi masa). Cetăţenii influenţi făceau rost poeţilor săraci (care nu se bucurau de avantajele materiale mai sus expuse) de sinecure, înlesnindu-le chiar căsătorii convenabile. Funcţiona deci, neorganizat şi în mod tacit, o adevărată uniune de breaslă.

Marţial (II, 38) era de trei ori mulţumit de moşioara sa de la Nomentum: întâi pentru că era foarte aproape de Roma (la nord de oraş), apoi pentru că lesne se putea retrage acolo când se sătura de figurile din capitală:

„Ţii să ştii ce-aduce oare

Moşioara-mi cu necazul?

Un folos destul de mare:

Linus, nu-ţi mai văd obrazul.”info

Iar lui Fronto îi expunea şi al treilea motiv al mulţumirii (I, 55) ce urma să aibă:

„Plin de glorie la oaste, strălucind în tribunale

Fronto, află ce-şi doreşte Marţial trăirii sale:

Un ogor modest pe care el să-l poată cultiva,

Să trăiască-n umbra vieţii mulţumit de soarta sa.

Pentru ce umil s-aştepte-n frigul marmurii lacene

Să salute dimineaţa pe-un patron cu somnu-n gene,

Când în faţa vetrei sale poate să-şi desfacă sie

Mreaja plină de trofee din pădure şi câmpie

Şi din undiţa sprinţară, peşte ce se zbate viu

Sau din oale de argilă, sucul mierii auriu...

Cui nu-i place viaţa asta, cum nu plac nici eu oricui,

Să-şi târască mai departe toga albă-n praf şi gloată,

Cu poverile de care viaţa-n Roma nu-i cruţată.”info

În a doua jumătate a veacului I p.Chr. statutul intelectualului creator roman se modifică tacit dar în mod substanţial. Protecţia artelor se extinde din seama exclusiv a nobilimii şi în cea a principelui. Implicit, intelectualul încetează de a mai fi marginalizatinfo, el urmând să participe fie la lecaculismul persoanei împăratului, fie la opoziţia faţă de principe. Aşadar talentul, forţa lui creatoare sunt antrenate în cercul puterii. Cultura, persecutată sau încurajată, se vădeşte în ambele cazuri un factor demn de luat în seamă de către clasa politică, de şeful statului însuşi. Cosmosul acesteia absoarbe cu tot mai mare forţă imperativele vieţii statului spre a le îmbrăca în haina propagandei prin cuvânt sau imagine. Prin această prismă vom putea înţelege mai adecvat marile monumente imperiale ale lui Traian care sunt şi întâile manifestări majore ale propagandei culturale puse în slujba ideologiei politice. Să privim însă, mai înainte, şi faţa ascunsă a lucrurilor, faţa opoziţiei, spre a deduce de ce domnia lui Traian a însemnat şi sub raport cultural (manifest în planul programului iconografic al monumentelor oficiale) o eliberare, o schimbare în bine, o reaşezare a vechii instituţii care era Principatul.

O celebră carte a lui Gaston Boissierinfo despre opoziţia sub cezari începe prin a arăta că formele opoziţionale, politice sau culturale, erau fructul structurii ambigue a statului roman până la venirea în fruntea sa a lui Traian. Spoiala instituţiilor republicane cu care acest stat se străduia să acopere o autoritate absolută îl menţineau într-o stare perpetuă de suspiciune şi represiune. După ce pedepsea pe cei ce se plângeau, spune Gaston Boissier în spiritul liberalismului burgheziei franceze de la sfârşitul acelei belle époque, lovea în cei ce se puteau plânge. Astfel oamenii iluştri, chiar dacă nu erau periculoşi, ar fi putut curând deveni şi de aceea, pe orice căi, puterea căuta fie să-i compromită, fie să şi-i subordoneze irevocabil, fie să se debaraseze de ei. Repetăm, atare situaţie exista doar în cadrul clasei politice superioare şi a cercului intelectualităţii romane. Provinciile s-au bucurat după Augustus de o guvernare pragmatică, înţeleaptă, echitabilă, astfel că Plutarh va recunoaşte în De fortuna romanorum, 316 (Despre soarta romanilor) măreţul rol al Romei în unificarea tuturor etniilor din cadrul Imperiului, realizându-se în practică cetatea ideală a filosofilor– un fel de megalopolis cum ar spune Arnold Toynbee. ,,Roma n-a avut acea manie puerilă, care i se atribuie de către unii, de a fi voit să reglementeze totul, să distrugă totul pentru plăcerea de a reînnoi totul şi de a nu tolera nimic care să nu fie făcut de ea. Nu se simţea cât de puţin vexată de a vedea arhonţi la Atena, demarhi la Napoli, sufeţi la Cartagina. Siciliei îi lăsa legile lui Hieron şi administra Egiptul cu legislaţia Ptolemeilor. Nu a încercat să impună lumii o constituţie uniformă şi nici să aducă la numitor comun populaţii de rase diferite. Această unitate s-a realizat prin intermediul guvernelor locale aristocratice, mai sigure decât cele populare, unitate dorită mai mult de învinşi decât de învingători şi care a fost opera supuşilor mai degrabă decât a stăpânilor.”info

De aceea când am intitulat capitolul de faţă „totalitarism şi pragmatism la sfârşit şi început de veac” am avut în vedere o dublă opoziţie. Pe de o parte, între cele două atitudini politice în cadrul cercului puterii, iar pe de alta, între aceiaşi termeni priviţi în contextul general al statului şi suprapunând bipolaritatea Roma–provincii. G. Boissier susţine şi demonstrează în cartea antecitatăinfo că nemulţumiţi nu erau decât la Roma. De cele mai multe ori nemulţumirea şi plângerile apăreau doar de dragul lamentaţiei. De pildă, dacă se construia un dig pentru ca Tibrul să nu inunde cartierele joase ale Romei, plebea murmura că „natura nu trebuie constrânsă”. Este deci de făcut o distincţie între opoziţia vulgară, prostească, plebeiană şi cea a personalităţilor cuprinse în cercul puterii sau în cercul intelectualităţii.

Opoziţia se manifesta în cenacluri, la spectacole, între oamenii de spirit, în cadrul camarilei, al consiliului principelui, la petreceri, iar în contextele şi împrejurările menţionate îmbrăca forma cancanurilor, a pamfletelor, a convorbirilor secrete, a lecturilor publice, a literaturii de aluzii, a absenteismului politic şi social. În primul secol al Imperiului, duşmanii ordinii romaneinfo au fost urmaşii republicanismului lui Cato şi Brutus, apoi filosofii, magicienii, astrologii, ghicitorii şi profeţii, agitaţia urbană, în fine, cei puşi în afara legii pentru delicte de drept comun. Este de la sine înţeles că primele două categorii aveau drept exclusiv câmp de manifestare capitala, celelalte deopotrivă şi provinciile, constituind însă cazuri individuale şi nu mişcări cu ţinută ideologică.

Despre opoziţionismul filosofic, cel mai important şi cel mai temut de principii totalitari, s-a scris o considerabilă literatură care a evidenţiat toate nuanţele şi a elucidat toate ascunzişurile. Ne propunem să-i radiografiem aici doar trăsăturile principale. Filosofii care alimentau opoziţionismul erau stoicii şi în mai mică măsură cinicii. Oamenii politici şi intelectualitatea romană cultivau în marea lor majoritate un stoicism eclectic. Cato cel Tânăr, sau stoicul perfect cum îl numea Seneca, a murit apărând Republica. Stoicismul veacului I p.Chr. a fost deopotrivă o ideologie opoziţionistă şi oficialăinfo pentru că printre figurile care au ilustrat-o s-a numărat şi Seneca, preceptorul lui Nero, şi vreme de cinci ani mentorul politic al Imperiului. Apoi Musonius Rufus (cca 30–101 p.Chr.) al cărui elev notoriu a fost sclavul filosof Epictet (cca 50–135 p.Chr.), alături de reprezentanţi de frunte ai clasei politice. Transformarea stoicismului în ideologie opoziţionistă s-a produs în vremea Principatelor totalitare ale lui Caligula, Claudius şi Nero (care în 65–66 lichidează cercul filosofilor), pentru a se cristaliza sub despotismul lui Domiţian. Acesta, la rându-i, alungă din Roma pe filosofii stoici şi cinici în 93–94 dimpreună cu adepţii lor marcanţi. Stoicii nu atacau ideea Principatului, a Monarhiei, ci pe cea a monarhului tiran, totalitar. Ei nu voiau să instaureze o nouă ordine politică (orice om realist îşi dădea seama că alta nu era în mod obiectiv cu putinţă), ci să împlinească cât mai bine ordinea existentă, fiecare în locul care-i fusese hărăzit, conform poziţiei personale (prósopon), concept stoic ce desemna modalitatea (prépon) individuală, caracteristică, de a asimila teoretic şi a traduce în practică învăţăturile respectivei filosofiiinfo. Opoziţia îmbrăca deci un caracter moral. Dacă în prima jumătate a veacului I p.Chr. stoicii păreau, datorită intransigenţei şi inadaptabilităţii lor, aroganţi, inabordabili, suficienţi, ei se schimbă în încleştarea luptei cu totalitarismul, se umanizează. Un grupaj de trăsături ale stoicismului opoziţionist l-ar constitui independenţa în gândire şi exprimare, critica liberă, directă sau indirectă a guvernării şi refuzul de a coopera cu aceasta în cazul când ea se îndepărtează de la idealul stoic al Principatului umanitarinfo. La întrebarea legitimă de ce filosofia şi opoziţionismul au mers mână în mână, răspunsul nu poate fi decât că stoicismul a stimulat atitudinea şi a impulsionat curajul ca fiecare să spună ceea ce simte, fără să formuleze vreun program politic anume. Libertatea cuvântului (parresía), comandament cinic, era, dimpreună cu libertatea conştiinţei (eleutería), instrumentul de căpătâi al protestului şi luminismului. Cu referire directă la mecanismul puterii supreme, stoicii Helvidius Priscus şi Musonius Rufus au încercat să dea senatului o orientare stoică spre a-l determina să-şi însuşească ideea eligibilităţii principelui şi să renunţe la acceptarea succesiunii dinastice (în măsura în care gărzile pretoriene ar fi îngăduit-o).

Cu Epictet şi cu Dion Hrysostomul stoicismul devine şi mai permeabil faţă de cinism, care în contextul roman al domniei lui Domiţian poate fi deopotrivă desemnat ca „civism” (apropierea se produce în special pe tema libertăţii de exprimare, parresía, şi tinde să se generalizeze atât sub raport teoretic cât şi din punctul de vedere al prozelitismului eclectic). Dezvoltând învăţătura lui Musonius Rufus, Epictet arată că doar prin educaţie putem adapta ideile generale cazurilor particulare. Educaţia constă în dezvoltarea judecăţii şi raţiunii de care depinde acţiunea. Datorită condiţiei sale speciale, servile, Epictet dă libertăţii un înţeles aparte şi anume liber este cel care aplică corect ideile generale (prenoţiunile) cazurilor particulare. Accentul pus pe caracterul spiritual al libertăţii este nota originală a lui Epictet–modalitatea sa de afirmare ca întâiul filosof important al antidestinului–cum îl numeşte E. Cizekinfo.

Prin Epictet stoicismul redevine, la un nivel superior, o filosofie de guvernământ deoarece o bună parte a demersului cugetătorului originar din Hierapolis în Frigia se situează pe terenul gândirii politice, în sensul implicaţiilor pe care le avea doctrina universalistă a datoriei, profesată de acesta.

Idealul stoic al Monarhiei luminate se traduce prin calităţile pe care trebuie să le aibă Principele ales. El e ţinut să dea în primul rând dovadă de clemenţă, să se afle necontenit în slujba binelui obştesc, să nu aducă nimănui prejudicii, observând cu străşnicie cumpăna dreptăţii. Către alegerea unui atare principe îşi îndemna elevii Musonius Rufus. Dintre aceştia, numele lui Fronto, Eufrates din Tir, Timocrates, Atenodorus, Dion Hrysostomul au rămas în istoria culturii Imperiului Roman. Cultură care, e momentul să precizăm, era bilingvă: latină şi greacă.

Dion Hrysostomul (cca 30–120 p.Chr.) născut la Prusa, în Bitinia, a făcut şi el parte din grupul filosofilor exilaţi de Domiţian. Dion a ţinut toată viaţa ca începuturile retorice să nu-i fie confundate cu „învăţătura” pletorei sofiştilor prezenţi la Roma şi în mai toate oraşele mari ale Imperiului. Pe aceştia avea să-i înfăţişeze cu obsesiunea unui adevărat tópos literar, ca falşi, chinuiţi de patima gloriei şi reputaţiei, certăreţi, dispreţuitori, zgomotoşi şi ignoranţi, înconjuraţi, aidoma unor măscărici, de o gloată de tineri, dispreţuitori ai adevărului şi iubitori ai paradoxului pentru paradox. În cazul lui Dion nu se poate vorbi de o conversiune propriu-zisă de la retorică la filosofieinfo, cu toate că discursurile sale de dinaintea exilului tratau subiecte uşoare, din repertoriul sofiştilor pe care-i repudia. După exil, ca filosof itinerant, va folosi tot genul oratoric pentru interpretările şi aplicaţiile conceptelor stoico-cinice. Discursurile despre conducere (Perì basileías) şi cuvântările despre sclavaj poartă respectiv pecetea gândirii lui Musonius Rufus şi Epictetinfo. Ciclul Perì basileías, rostit după venirea la tron a lui Traian, constituie perechea teoretică a Panegiricului lui Plinius cel Tânăr. Ca şi Epictet pe care-l parafrazează, Dion afirmă că libertatea este o chestiune superioară, că liber poate fi sclavul des vândut, iar sclav regele căzut în captivitate. O altă faţetă a opoziţiei stoice, cel puţin sub dinastia iulio-claudică, este atitudinea negativă faţă de nobilitasinfo (nobleţea ereditară). Deoarece originea fiecărei familii coboară în noaptea vremurilor, nimeni nu poate întrece pe nimeni în nobilitas. Antiteza între nobilitas şi virtus (devenită un tópos filosofic) s-a rezolvat în favoarea celei din urmă. Totuşi ideea de nobilitas era adânc înrădăcinată în conştiinţa romană, dar nobilitas ca atare era inexistentă în realitate atât sub Flavi cât şi sub Traian. În virtutea însă a acestei idei, senatul îşi păstra caracterul conservator, opoziţionist, deşi fusese umplut cu „oameni noi”.

Graţie aceluiaşi concept (nobilitas = virtus) rezolvă Traian divergenţele între principe şi înaltul corp, căci prin indulgentia sa, cum spune Plinius cel Tânăr în Panegiric, senatul îşi recapătă prestanţa nobilităţii străvechi. Tot Plinius afirmă categoric că virtus singură l-a înălţat pe Traian în fruntea lumii spre a-i purta de grijă şi că dignitas imperială e personificarea cea mai înaltă a geniului poporului roman. Repotenţarea stoică a conceptelor de virtus şi dignitas îşi va găsi transpunerea deosebit de frecventă în arta imperială a epocii lui Traian.

Rostovtzeffinfo credea că mai mult decât Principatele totalitare şi sângeroase ale lui Tiberius, Caligula şi Nero, cel al lui Domiţian a afectat grav nu numai cercul puterii de la Roma, dar şi clasele de sus din întregul Imperiu care erau unanime în a-i condamna politica şi a reclama o grabnică reconciliere între puterea imperială şi dezideratele opoziţiei. Se pare, afirmă Rostovtzeff, că chiar armata, în ciuda favorurilor cu care o răsfăţase Domiţian, nu era cu totul de partea acestuia. Complotul de la curte care i-a pus capăt vieţii va fi avut deci largi aderenţe în rândul legiunilor din provincii, indicii în acest sens fiind profeţiile lui Larginus Proclus în Germania şi ale lui Apollonios din Tyana, la Efes. Propaganda antidomiţianică indirectă făcută de exilatul Dion din Prusa în Orient (căruia i se interzisese expres accesul Bitiniei natale de teamă ca rezonanţa cuvântărilor lui să nu ridice populaţia împotriva tiranului) e un alt argument în favoarea părerii lui Rostovtzeff că Domiţian devenise după 93 aproape unanim detestat pe tot cuprinsul lumii romane.

Cuvântările lui Dion Hrysostomul despre conducere (basileía) au fost rostite după venirea la putere a lui Traian, în faţa acestuia şi apoi, la cererea lui, în cele mai importante oraşe din Orient. Dion devenise aşadar emisarul itinerant al împăratului în partea elenofonă a Imperiului. Discursurile I şi III despre conducere ale lui Dion sintetizează pe de o parte concepţia stoico-cinică asupra Monarhiei, iar pe de alta reprezintă un program de guvernământ (în formulă filosofică) corespunzând opţiunilor lui Traian. Principele, prin natura lui deschisă, sinceră, benefică, nu putea decât împărtăşi un atare cadru general de guvernământ care restabilea pacea politică în Imperiu, reconcilia Principatul cu senatul şi întărea concomitent Principatul prin însuşi faptul că masele largi ale guvernaţilor îşi exprimaseră ataşamentul şi îşi dăduseră consimţământul în privinţa a ceea ce avea să fie pentru un veac „constituţia” nescrisă a statului roman (folosim aici cuvântul constituţie cu accepţiunea sa modernă, pe care statul roman nu a cunoscut-o, termenul constitutio fiind sinonim pentru lex şi înregistrând de-a lungul istoriei romane diverse grade de generalitate şi diferite surse de emanaţie).

Prin ce se definea basileía stoică în discursurile lui Dion, ca formă de guvernământ opusă tiraniei ilustrată de nefastul Domiţian? Împăratul este alesul providenţei (prónoia) al cărei părtaş este în măsura în care acţionează în deplin consens cu puterea divină, el însuşi nefiind în timpul vieţii sale zeu. Împăratul va considera puterea ce o deţine nu ca un privilegiu sau plăcere (hedoné), ci ca o sarcină, ca o datorie (pónos). Faţă de supuşi, care sunt liberi şi nu sclavi, va trebui să fie nu stăpân (despótes), ci părinte şi binefăcător (patèr kaì euergétes), deoarece supuşii îl iubesc ca pe un dar al divinităţii. Împăratul va fi apropiat deopotrivă de civili şi de militari, căci el va fi în egală măsură paşnic (eirenikós) şi războinic (polemikós). În exercitarea puterii sale va fi asistat de prieteni, părtaşi la treburile statului, oameni liberi şi nobili (gennaíoi). Această veritabilă deontologie imperială se înscrie sub semnul celor patru virtuţi cardinale ale principelui, consacrate de Augustus: virtus, clementia, iustitia, pietasinfo.

Reacţia antidomiţianică nu a afectat Principatul în sine, căci nimeni la moartea tiranului nu mai pusese în discuţie oportunitatea şi necesitatea evidentă a acestei forme de guvernământ, cum s-a întâmplat în 41 p.Chr., la căderea lui Caligula. Tacit în Despre viaţa şi moravurile lui lulius Agricola, 3, 1, afirmă că Nerva a unit două lucruri mai înainte incompatibile: Principatul şi libertatea (Nerva Caesar res olim dissociabiles miscuerit, principatum ac libertatem). Prin libertate se înţelegea întâi de toate şi exclusiv antiteza tiraniei în mulţimea formelor acesteia de manifestare şi nici pe departe restructurarea fundamentală a statului principatar, stat care s-a cristalizat cu timpul, aşa cum am mai avut prilejul să observăm în paginile de mai înainte. Trebuie să recunoaştem însă că momentul Nerva, cât de scurt a fost el, de fapt, a însemnat pentru romani reprezentarea şi sedimentarea mentală a scopului şi metodelor de guvernământ ce defineau sau aveau să definească Principatulinfo. Dorinţa de a sublinia caracterul „republican” al Principatului, fie şi numai printr-o măsură simbolică, de protocol, o putem constata la Traian atunci când hotărăşte să-şi asume titlul de proconsul pe care îl poartă în afara Italiei, marcând astfel concomitent separaţia puterilor şi ponderea deosebită a provinciilor în gândirea politică a principelui.

Actul de reconciliere cu cercul puterii l-a constituit promisiunea lui Traian făcută senatului de a nu ucide sub nici un pretext pe vreunul din membrii înaltului corp şi de a împărţi cu acesta treburile statului. Traian şi-a respectat angajamentele oferind senatului deliberări asupra unor chestiuni importante şi de interes statal, fapt ce avea să marcheze o dată mai mult deosebirea faţă de comportamentul anterior al lui Domiţian care cerea senatorilor să rezolve fleacuri umilitoare. Prietenii, părtaşi la treburile publice la care face aluzie Dion din Prusa în a sa deontologie imperială sunt neîndoielnic senatorii, dar ştim prea bine că problemele politice, administrative şi militare importante se dezbăteau şi se hotărau în consiliul principelui (consilium principis). Asupra unora senatului i se cerea să reflecteze şi să facă sugestii, asupra altora să-şi dea consimţământul; despre cele grabnice era doar informat. Principele avea implicit delegaţie în alb din partea senatului, deoarece un stat imens ca cel roman nu putea fi guvernat prin deliberările unei instituţii de tradiţie republicană, menită originar administrării unui mic oraş.

Despre Principatul lui Traian s-au scris, cum e lesne de bănuit, sumedenie de opuri. Dintre ele, cel mai cunoscut este cel al italianului Roberto Paribeniinfo . Plină de informaţiile de rigoare, de bibliografia ulterioară lucrării lui Paribeni şi conţinând unele opţiuni personale în probleme de detaliu încă controversate, este recenta carte a lui Eugen Cizekinfo la care trimitem cu încredere pe cititorul dornic să afle toate amănuntele şi precizările ce le oferă un curs universitar alcătuit cu acribie şi zel. Scrierea lui Cizek ne exonerează prin complementaritate de îndatorirea de a insista asupra aspectelor Principatului lui Traian mai mult decât e nevoie spre a sugera, într-un capitol devenit deja amplu, cadrul propriei noastre teme.

După cum Traian a devenit erou al cântecelor şi legendelor populare în veacurile ce i-au urmat, Principatul său a fost aproape sanctificat prin concentrarea şi consolidarea datelor tradiţiei de către istoriografia epocii Severilor. Obârşia acestei tradiţii a constituit-o opinia senatorială. Înalta instituţie a Imperiului i-a oferit lui Traian nu numai titlul excepţional de Optimus Princeps, ci i-a dăruit şi o posteritate pe măsura realelor lui calităţi dar şi prin comparaţie cu domnia lui Domiţian. Motivul stoic al vieţilor antinomice făcea pereche aceleiaşi mentalităţi care stătea la baza Vieţilor paralele (redactate după 105 p.Chr.) ale stoicului mântuit care era Plutarh din Cheroneea (46–127 p.Chr.). Senatul vlăguit de autoritate ce putea, în principiu, legifera după moartea biologică şi pe cea civilă (damnatio memoriae), în cazul principilor tirani, prin restructurarea Principatului de către Traian a ieşit şi el întărit în ochii viitorilor monarhi. Aceştia aveau să-l respecte şi în nădejdea că asupra memoriei lor el va coborî măcar o parte a nimbului gloriei postume a lui Traian.

Francesco Grelleinfo, într-o foarte frumoasă carte, a operat binevenite distincţii între mitul şi realitatea unora din aspectele Principatului lui Traian. Relatarea tradiţională prezintă domnia acestuia ca un moment de vitalitate irumpândă a Imperiului, adus la a doua tinereţe de energia militară şi administrativă a lui Optimus Princeps. Una din modalităţile de manifestare a puternicii energii de care era animat vechiul organism al Imperiului era considerată proclamarea masivă de către Traian a sumedenie de colonii pe tot cuprinsul acestuia. În realitate, spune Grelle, deşi unul din panourile Arcului de la Beneventum comemorează mulţimea de colonii proclamate de împărat cu ocazia campaniilor sale militare, promovările traianice nu sunt nici frecvente, nici răspândite teritorial şi ele par a nu se supune unui plan coerent de urbanizare de formă şi tradiţie romană, ci profită de largul evantai de soluţii existente, în funcţie de exigenţele militare, politice, de reorganizare urbană sau teritorială ale fiecărui caz în parte. În Europa, ridicările traianice la rangul de colonie sunt doar cinci sau şase, concentrate în provinciile danubiene. Relevanţa militară a coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa e cu atât mai mare cu cât în primii ani de ocupaţie, în Dacia neexistând un limes propriu-zis, apărarea provinciei recent cucerite se realiza prin amenajări în adâncime, de-a lungul liniilor radiale de penetraţie.

Cucerirea Daciei îşi avea desigur importanţa ei strategică în sensul că pintenul creat de-a stânga Dunării întrerupea bulevardul etniilor barbare de pe acel mal, neamuri capabile să se coalizeze toate şi să atace concomitent Imperiulinfo. Pacea lui Domiţian cu Decebal a demonstrat utilitatea neutralizării Daciei în vreme ce frontierele romane erau atacate la Dunărea de Mijloc. Totuşi Traian, de formaţie eminamente militară, nu a estimat suficient de just posibilităţile politice ale reglementării paşnice a situaţiei la frontiera partică şi a preferat să arate duşmanului secular că Roma este încă în stare de mari fapte de arme, restabilind echilibrul puterii şi respectul forţei romane pentru încă un veac de încordată vecinătate. Războiul din Orient a costat multe vieţi şi enorme resurse materiale pentru ca tot ce se obţinuse cu jertfe să fie imediat abandonat de Hadrian. În lumina acestor realităţi este greu să nu vedem în Traian pe întâiul „conquistador” hispanic care în acelaşi timp a fost şi ultimul împărat roman care a extins graniţele Imperiului.

Dar tocmai formaţia eminamente militară a lui Traian precum şi respectul arătat de el puterii civile a senatului a imprimat întregului său Principat o anumită notă de umanitate, de respect al persoanei fizice şi morale pus sub semnul acelei virtus care-i va defini domnia. Supuşii, ca şi adversarii în luptă, sunt priviţi prin prisma eticii ostăşeşti care nu putea îngădui târârea niciunora în situaţii şi fapte nedemne de condiţia umană. De acelaşi spirit de justiţie şi echilibru dă Traian dovadă şi în problemele interne. Un caz semnificativ ne este relatat de un papirus post-traianic (îl putem privi oare ca prim document al formării aurei legendare cu care a intrat în posteritate?). Populaţia greacă din Alexandria era nu numai antiebraică (comunitatea evreiască a oraşului era mare şi puternică), dar, în ascuns, şi antiromană. Papirusul istoriseşte ambasada alexandrinilor greci şi a evreilor la Traian spre a le rezolva neînţelegerile. Evreii au intrat cei dintâi şi l-au salutat pe Traian cu tot respectul, împăratul răspunzându-le cu căldură deoarece împărăteasa Plotina îi simpatiza şi îi recomandase bunăvoinţei augustului ei soţ. Au intrat apoi şi grecii pe care Traian i-a primit cu răceală, spunându-le: „m-aţi salutat ca şi cum aţi aştepta să fiţi felicitaţi pentru relele pe care încontinuu le faceţi evreilor”, iar după câteva schimburi de cuvinte cu Hermaiscus, conducătorul delegaţiei greceşti, îi atrage atenţia că purtarea lui e prea plină de îndrăzneală. „Da, răspunse acesta, căci suntem întristaţi să-ţi vedem consiliul (consilium principis, n.n.) plin de evrei lipsiţi de pietate” (nu practicau cultul imperial, n.n.). Traian repetă: „Hermaiscus, îmi răspunzi prea îndrăzneţ, bazându-te pe stirpea ta”. „Ce înţelegi prin îndrăzneţ, mărite împărat?”, îl întreabă Hermaiscus. „Faptul de a pretinde că sfatul meu e plin de evrei”.–„Ai vreo obiecţie la cuvântul evreu? Mai degrabă ţi-ai ajuta propriul popor şi nu ai apăra pe nepioşii evrei”. Când Hermaiscus rosti aceste vorbe, bustul lui Serapis pe care grecii îl purtaseră cu ei în audienţă, începu să asude.

Vasta operă a lui Plutarh, morală şi moralizatoare, este simptomatică în ansamblul culturii Imperiului din epoca imediat postdomiţianică. Desele călătorii efectuate în Italia şi la Roma de către înţeleptul din Cheroneea, prieteniile legate acolo cu consularii Sossius Senecio, Minucius Fundanus sau Iunius Rusticus, aprecierea şi simpatia de care se bucura la curtea imperială, atenţia pe care i-a acordat-o Traian însuşi conferindu-i rangul consular–toate acestea dovedesc importanţa pe care o avea în ochii intelectualităţii şi oficialităţilor romane activitatea de restaurator, prin scrieri şi conferinţe publice, al instituţiilor fundamentale, rolul jucat deci de Plutarh în normalizarea structurilor şi mentalităţilor Imperiului după seismul care le dislocase sub acţiunea dizolvantă a totalitarismului ultimului Flavius.

Domnia lui Traian a însemnat o treaptă superioară în osmoza culturală greco-romană prin participarea de bună voie şi chiar entuziastă a intelectualităţii latinofone, grecofone şi bilingve la edificarea morală şi ideologică a noului Principat. Atare koiné culturală liber consimţită şi în mod egal animată de idealul binelui obştesc se obiectivează în factura însăşi a reliefurilor monumentelor oficiale, ale Coloanei în primul rând, marcând o netă distanţare de neoclasicismul sculpturii domiţianice, programatică, rece, de circumstanţă, lipsită de adeziune şi ecou social, în fine, spectaculară şi epatantă ca înseşi jocurile organizate de împăratul chinuit de complexe, ca întrecerile sale artistice printre câştigătorii cărora figura, ca tot elenismul său de paradă, ca emblema poncifă a Minervei tutelând amatorismul, impostura paranoică şi sfertodoctismul imperial.

Osmoza culturală greco-romană promovată indirect de Traian şi pusă în slujba intereselor Imperiului se deosebeşte deopotrivă de filelenismul lui Hadrian şi de ţelurile sofisticii a doua (sec. II–III p.Chr.) care nu erau nici făţiş, nici disimulat antiromane, ci vizau repotenţarea Elenismului într-o perioadă când, în cadrul culturii greco-romane, literatura latină a Principatului era pălită de un iremediabil declin. Problematică şi ea, repotenţarea Elenismului la cotele atinse în veacurile trecute; în tot cazul, se viza în acest chip compensarea factorului latin intrat, cum spuneam, în penumbră. Asfinţitul literaturii latine corespunde însă cu afirmarea, în sec. II p.Chr., a valorilor autentic originale ale plasticii romane. Corespondenţa artelor nu e infrangibilă lege, iar dacă trebuie neapărat să ne gândim în acest domeniu la vreo lege, aceea va fi a compensaţiei. Şi totuşi conciziunea caracteristică reliefului istoric, ajuns la apogeul său sub Traian, consunează cu concizia funciară a prozei istorice latine care atinge maxima brevitate şi pregnanţă stilistică sub pana lui Tacit.

Doi sunt marii opozanţi literari ai totalitarismului lui Domiţian: Iuvenal şi Tacit. Ambii au scris după prăbuşirea tiranului, când se putea respira: „acum ni s-a redat suflarea” (nune demum redit animus), spunea Tacit în Agricola. Opoziţia lui Iuvenal (65–128) a fost însă envers et contre tous. Cel ce-şi petrecuse jumătate de viaţă ca retorinfo, se născuse la Aquinum în Campania şi numai prin anul 100 s-a apucat să scrie satire. Să-i fi fost oare mai mare indignarea decât talentul, căci personal socoteşte că în acest gen prima contează:

„Si natura negat facit indignatio versum”

(Dacă talent nu ai, făureşte chiar indignarea versul)

Împotriva tuturor a fost Iuvenal pentru că a satirizat toate viciile sădite sau înmulţite de totalitarismul lui Domiţian. Plebeu sau aristocrat, nimeni nu a fost scutit de verva lui usturătoare. Spre deosebire de moraliştii post-flavieni, în rândul cărora se înscrie, Iuvenal nu a căutat să cruţe aristocraţia ca clasă pentru motivul că, alături de turpitudini notorii, ea s-a ilustrat şi prin neuitate exemple de curaj în opoziţia făţişă făcută tiranului. Jertfe pe care dealtfel Tacit le considera, în scepticismul său, inutile. Nu avea însă dreptate! Nimic nu este inutil, sau măcar fără urmări mai îndepărtate, atunci când e vorba de a zăgăzui tirania! Aristocraţia nu l-a agreat deci pe Iuvenal, ea care-l gustase pe Marţial şi-i trecuse cu vederea lecaculismul de înţeles la un poet care depindea de bunul plac al mai marilor zilei. În 30 de ani de activitate literară Iuvenal a compus 16 satire ample, grupate în cinci cărţi. Primele şase au fost scrise în timpul domniei lui Traian, pe care nu-l laudă. Cu Satira a VII-a din cartea a II-a, adresată lui Hadrian, Iuvenal sugerează că se deschide o nouă eră caracterizată prin condiţiile ideale create culturii:

„Et spes et ratio studiorum in Caesare tantum”

(Pentru studii, speranţă şi ţel este Cezarul însuşi)

Opoziţia literară faţă de starea de lucruri de sub Domiţian e ilustrată şi de numele mai puţin cunoscut (deoarece opera îi e pierdută) al lui Turnus care, ca şi alţii, în alte vremuri, s-a bucurat de onoruri la curţile lui Titus şi Domiţian, dar a ţinut să-şi asigure o posteritate onorabilă (deci nu o posterioritate), lovind în memoria tiranului ale cărui mâini le linsese când mai puteau semna sentinţe capitale.

Nu întâmplător o femeie, animată de pasiune şi bune intenţii, cunoscută prin lirica ei erotică (Marţial, X, 35), în mijlocul laşităţii cvasiunanime şi al slugărniciei fără limite, a avut curajul, pe care puţini bărbaţi şi l-au asumat, de a se opune făţiş despotului, înfierând în versuri de o violenţă ieşită din comun hotărârea de alungare a filosofilor din Roma (93–94). Fidelitatea şi tăria de care a dat dovadă această poetesă al cărei soţ Calenus fusese atins de exilul ordonat de împărat este grăitoare asupra tragediilor petrecute în rândul intelectualităţii romane, gestul ei amintind pe al altor brave femei din vremea terorilor lui Tiberius şi Nero. Pentru Sulpicia, Domiţian era un monstru al cărui fizic se descompunea de intemperanţă şi vicii contra naturii. Nu ştim care a fost soarta temerarei scriitoare; în tot cazul ea merită din plin să figureze în galeria marilor caractere care au luptat făţiş împotriva totalitarismului criminal.

Capodoperele lui Tacit sunt Istoriile (în 14 cărţi din care s-au păstrat primele patru şi fragmente din a cincea) şi Analele (în 16 cărţi, parvenite primele patru în întregime, V şi VI incomplete, XI–XVI complete, dar fără începutul şi sfârşitul respectivului grupaj). Istoriile narează evenimentele petrecute după 1 ianuarie 68 p.Chr., iar Analele pe cele de după moartea lui Augustus, până în 66 p.Chr. Publius Cornelius Tacitus (cca 55–118 p.Chr.) de obârşie galică (tatăl guvernator al provinciei Belgica) este istoricul care a fixat în eternitate chipul gorgonic al totalitarismului, pentru că experienţa omului matur a fost cea a tiraniei lui Domiţian. Din păcate, evenimentele acestui Principat nu ne-au parvenit consemnate de către marele istoric, ele însă l-au ajutat să pătrundă firea ascunsă, întrucâtva similară, a lui Tiberius. Nu numai că politica era interzisă în vremea acestui Principe retras la Capri parcă în afara timpului, spaţiului şi condiţiei umane, dar filosofia, istoria, poezia au făcut numeroase victime. Şi Tacit adaugă (Anale, IV, 69): „Niciodată n-a fost la Roma mai multă spaimă şi consternare. Se tremura în faţa rudelor celor mai apropiate, nimeni nu avea curajul să te mai salute sau să-ţi vorbească; cunoscută ori nu, orice ureche era suspectă. Chiar lucrurile mute şi neînsufleţite inspirau teamă. Privirile neliniştite se plimbau pe pereţi şi lambriuri”.

Marelui artist al cuvântului i-au fost consacrate nenumărate studii şi cărţi, precum şi monumentala monografie a lui Ronald Symeinfo care, deşi exhaustivă, n-a putut descuraja interesul exegezei pentru atare subiect decât abia un deceniu şi jumătate. Mărturie stau, printre altele, lucrările lui Francesco Arnaldiinfo şi Eugen Cizekinfo, cea din urmă la îndemâna cititorului român. Ceea ce ne surprinde la Tacit, născut în mediul aristocratic provincial, este optica sa exclusiv romană, sau mai precis, cea a cercului puterii, a opoziţiei senatoriale. Desigur că nu ne aşteptăm la o istorie socială sau economică în acea vreme, dar este ciudat ca un gânditor asupra faptelor şi destinelor umane să aibă o atât de ascuţită viziune diacronică, pe un sector determinat, şi să-i lipsească sincronismul priveliştii cuprinzătoare a vieţii întregului Imperiu. Caracteriolog, psihanalist, cum i s-a spus, Tacit rămâne înainte de toate un artist al cuvântului şi apoi un istoric.

Faţă de un atât de mare şi pătrunzător talent, desigur, figura lui Plinius cel Tânăr nu poate fi decât ancilarăinfo deşi panegiristul lui Traian era şeful unui cenaclu ce număra peste 100 intelectuali. Plinius însă nu s-a autoamăgit; el şi-a cunoscut limitele şi tocmai de aceea a căutat cu necontenită grijă să-şi compună în mozaic un chip pentru eternitate. Admiraţia sa faţă de oameni, lucruri, peisaje este deliberată spre a scoate în evidenţă pe proprietarul bogat ce era, pentru a lăsa să se înţeleagă că e situat în mijlocul oamenilor importanţi şi talentaţi ai vremii. Când recunoaşte că pe scara valorilor se află mult mai jos decât Tacit (VII, 20), o face fiindcă termenul de comparaţie îl avantajează. Felicită pe tineri pentru respectul ce i-l arată (II, 18) şi se bucură că mai există public în stare să aprecieze literele, adică fadele lui pledoarii cu care nădăjduia că va răzbate prin veacuri. Jocul monden al supralicitării complimentelor e vechi de când lumea şi nu de prea multe ori efectele lui sunt întru totul zadarnice.

Tacit s-a menţinut deoparte. A scris, dar nu a fost un ferment propagandistic al noului Principat. Înainte de toate fiindcă Traian l-a dezamăgit în ceea ce Domiţian îl otrăvise mai mult. Din raţiuni politice, Optimus Princeps nu a putut pedepsi pe toţi delatorii, nici restitui tuturor averile confiscate, nici reabilita ostentativ pe cei prejudiciaţi de apusul totalitarism. Ideea continuităţii şi consolidării statului necesita o oarecare frână pusă până şi reparării injustiţiei anterioare. Dacă Tacit ar fi fost un om politic, sau ceva mai puţin subiectiv în chestiunile personale, sau ceva mai mult filosof, ar fi înţeles cu siguranţă imperativul unei atare conduite, inoportunitatea aplicării principiului măsurii pentru măsură. Decretul lui Nerva prin care erau confirmate legile promulgate de Domiţian este edificator în acest sens.

Revenim, pentru a încheia multilateral dezvoltatul capitol-cadru, la corespondenţa artelor de care a mai fost vorba cu puţin înainte. Naraţiunea continuă a reliefului Coloanei traiane este, mutatis mutandis, echivalentul plastic figurativ al Istoriilor lui Tacit şi al Analelor. În sensul conciziei stilului, a amănuntului elocvent, al nonviolenţei limbajului, al nuanţei care nu scapă celui avizat. Spre deosebire de scrierile lui Tacit care se vindeau în librăriile Imperiului şi se puteau consulta în bibliotecile lui, naraţiunea Coloanei era un act de afirmare a voinţei şi faptelor imperiale – eminamente gratuită în amănunţita ei desfăşurare deoarece numai cerul o putea citi. Dar aceasta e o chestiune rezervată capitolului III. Consunanţele dintre factura prozei taciteice şi cea a naraţiunii continue a Coloanei nu reprezintă decât identitatea unei Weltanschauung romane la un moment dat, în sensul că ambele producţii erau în cele mai înalte grade caracteristice gândirii politice, mişcării filosofice şi voinţei de artă ale acelei vremi. A găsi însă unor fenomene literare rime periferice şi nesemnificative în monumentele din provincii ale artei imperiale şi a înţelege prin artă provincială „acea artă romană care se află pe teritoriul provinciilor” este surprinzătoare şi regretabilă dovadă de didacticism mecanic şi de lipsă de exigenţă a informării.

Citatul este elocvent: „Toţi exegeţii Trofeului (de la Adamclisi, n.n.) au detectat în arta metopelor o estetică relativ rudimentară, aproape barbară, în orice caz de inspiraţie provincială (nu discutăm pertinenţa exprimării însăşi, n.n.). Dar noi înclinăm să identificăm în această aparentă stângăcie, în această contestare a clasicismului, şi o influenţă a poeticii atticismului arhaizant (?) a epocii, în care se manifesta, cum am subliniat mai sus, căutarea asperităţilor aproape primitivizante, arhaice. Ceea ce nu exclude formaţia provincială a autorilor scenelor Trofeului. Astfel stilul scenelor monumentului de la Adamclisi ar putea eventual fi corelat mişcării în curs de ascensiune a atticismului arhaizant”.info

Legăturile dintre literatură şi artele figurative nu înseamnă apropieri forţate, nu se reduc la descrieri (ekfraseis, de care s-a mai pomenit) de opere sculpturale, picturale sau arhitectonice pe care le găsim, mai mult sau mai puţin ample, mai frecvente sau mai rare, la majoritatea scriitorilor din primul secol al Imperiului, iar pentru domniile lui Domiţian şi Traian, în special la Statius şi în scrisorile lui Plinius, fictive şi concepute, cum spuneam, pentru posteritateinfo– ci înseamnă în primul rând asemănări între structura frazei şi schema compoziţională a unui relief, de pildă. Asemănări dealtfel de mult studiate pentru diverse momente ale literaturii antice, greceşti în specialinfo. Pentru literatura şi arta romană, studii de profunzime în acest sens nu s-au făcut, după ştiinţa noastră, şi dificultatea lor constă în primul rând în eclectismul funciar al artei romane în ansamblul ei. Scopul lucrării de faţă nu este de a se adânci în atare problematică pe care nu o putem părăsi înainte de a nu atrage o dată mai mult atenţia asupra primejdiilor diletantismului şi eseismului fără acoperire care pasc asemenea improvizaţii de istorie a culturii. Câteva exemple dintr-un studiu absolut derutant al lui A. Michelinfo, prin comparaţie cu temeinicia operei sale exegetice: 1. scena flagelaţiei de la Vila Misterelor (Pompei) este legată de preceptele din De oratore, III, 96 (Cicero); 2. „Primăvara” de la Stabiae (Napoli, Muzeul Naţional) poate fi conexată cu primele versuri din Arta poetică a lui Horaţiu (ideea graţiei asociate cu naturalul); 3. impresionismul picturii romane este de corelat cu asianismul oratoric (?!); 4. realismul portretului brutarului şi al soţiei sale (Napoli, Muzeul Naţional) e contemporan şi consunant cu Statius şi Quintilian; 5. capra dintr-un mozaic de la Tivoli (palatul lui Hadrian), ironică şi dezinvoltă, atestă o artă animalieră care ne duce cu gândul la Măgarul de aur al lui Apuleius etc. etc...

Actele de cancelarie nu sunt, desigur, opere literare. Atunci însă când se studiază relieful oficial se cuvine ca astfel de documente să nu fie trecute cu vederea. Spre deosebire de ideea supuşilor ascultători ce stătea la baza propagandei monarhice elenistice şi care şi-a pus pecetea asupra stilului cancelariilor regale respectiveinfo, împăraţii romani guvernau pe baza principiului autorităţii (auctoritas) care însemna respectarea libertăţii celor guvernaţiinfo. Structura unor edicte poate fi asemuită celei a scenelor reliefului narativ istoric (exordium–introducere generală; notificatio, promulgatio – conţinutul faptic; narratio, expositio – expunere de motive; dispositio–decizia; sanctio, corroboratio–clauze finale). Ambele sunt, prin destinaţia lor, marcate de retorismul tipic cancelariei Principelui care la rândul ei traducea gândirea politică a acestuia, mesajele şi nuanţele propagandei imperiale, în cuvinte şi în imagini (reunite, într-o formă condensată, pe monede).

În Panegiric (20) Plinius aminteşte de un edict al lui Traian, aparţinând unui gen mai deosebit, care nu-şi poate găsi decât prin predominanta lui antitetică analogia în simetria heraldică a unor reliefuri oficiale. E vorba de actul prin care Traian dă seama de cheltuielile făcute într-o călătorie, comparativ cu cele exorbitante ale lui Domiţian. Iată ce spune Plinius: ,,Trebuia să-i facem pe cei din provincii să înţeleagă că era vorba de călătoria lui Domiţian, nu de a împăratului (Traian, n.n.). De aceea nu atât pentru gloria ta, cât pentru binele obştesc ai făcut cunoscut într-un edict cât s-a cheltuit pentru fiecare din voi doi. Împăratul să se deprindă să dea socoteală statului, să se gândească şi la plecare şi la întoarcere, că va avea să dea socoteală, să declare ceea ce a cheltuit. În felul acesta nu va cheltui atât încât să-i fie ruşine să declare. Pe lângă aceasta, viitorii împăraţi să ştie, indiferent că le convine sau nu, că o călătorie a ta a costat atâta şi să nu uite că din cele două exemple amintite oamenii vor face aprecieri asupra obiceiurilor lor, după cum se vor opri la unul sau la celălalt”info.

Am dorit să sugerăm în acest capitol atmosfera Principatului domiţianic la care a fost raportat cel al lui Traian, spre a-şi reliefa trăsăturile, ambianţa intelectuală sub Domiţian şi Traian precum şi condiţia intelectualului în a doua jumătate a sec. I p.Chr., în convingerea că arta imperială a „secolului lui Traian” va fi mai circumstanţiat înţeleasă numai într-un astfel de context. Cititorul va binevoi să reflecteze asupra celor ce vor fi înfăţişate mai departe, în lumina şi pe făgaşul pe care ne-am străduit să-l aşezăm în cursul Introducerii şi al acestui capitol, avându-se în vedere lipsa, până acum, în literatura noastră istorică a lucrărilor care să facă întru totul inutile desluşirile date în paginile de mai sus. Dealtminteri la astfel de lucrări, mai cuprinzătoare sau mai restrânse, când ele au existat, cititorul a fost şi va fi trimis fără zăbavă. Credem că procedeul punerii în temă, într-o manieră concisă şi cu referire exclusivă la esenţial, înlesneşte accesul la aportul original al cărţii. Ne luăm deci îngăduinţa de a-l folosi şi în ceea ce priveşte obiectivele particulare ale următoarelor capitole.

cop-art2011

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2