Antichitate și modernitate

CĂLĂTORIA: AFIRMARE ŞI CONFIRMARE

Civilizaţiile, o dată afirmate ca entităţi distincte, au simţit implicit necesitatea confirmării lor prin ceea ce le aseamănă sau le diferenţiază. Herodot este părintele istoriei şi în sensul mentalităţii universaliste a operei sale, rămasă multe veacuri singulară, cel puţin printre scrierile ce ni s‑au păstrat, până la Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia (sec. I î.e.n.). Herodot era însă un călător (deşi uneori i se contestă contactul de visu, mai mult decât el însuşi recunoaşte), Diodor numai un compilator. Călătoria era în vremurile străvechi ale bazinului mediteranean o formă de viaţă pentru omul de rând (marinar, colonizator, negustor, pelerin), pentru intelectual (istoric, filosof, profesor, sofist, medic etc.), pentru marele om de afaceri sau pentru politician. Kant în nepărăsitul de el Kronstadt, ori Socrate care s‑a îndepărtat abia câţiva kilometri de Atena sunt excepţii neconfirmând vreo regulă, dar foarte elocvente pentru una din trăsăturile caracteristice ale lumii europene: unitatea şi diversitatea culturii ei de care era dornică să ia mereu cunoştinţă, să se confirme afirmându‑se. Forma cea mai izbitoare de manifestare contemporană a europenismului la nivel planetar era nevoia de a călători. Şi nu e prea greu de înţeles de ce se călătoreşte mai mult spre Europa, decât din Europa spre alte părţi ale lumii. Consumismul uniformizator al vieţii moderne a suprimat practic conceptul de exotic şi a desacralizat teritoriile acestuia. Este suficient să vezi mari muzee etnografice europene, de la Moscova şi Leningrad până în vestul continentului nostru (la Londra), ca să iei contact cu ceea ce la faţa locului nu se mai întâlneşte de decenii. Prin raport cu viaţa contemporană, exotic a devenit trecutul, începând cu La belle époque, aş spune chiar cu Forul lui Mussolini de la Roma; mă întreb cât de bine putem pătrunde evoluţia mentalităţilor de‑a lungul veacurilor, din antichitate şi până astăzi, când nu mai suntem practic legaţi de continuitatea fie şi firavă a generaţiilor, ci antrenaţi de ritmul progresiei geometrice către o modernitate ce se vrea mereu nouă, sau mereu altfel. Pe de altă parte, ţările europenizate sau în curs de europenizare (ele nu se suprapun întotdeauna cu cele în curs de dezvoltare) ale altor continente varsă din avioane şi vapoare valuri de călători peste bătrâna vatră europeană, ea însăşi neîncetând o clipă să se intercerceteze. Japonezi de toate vârstele, unii cărând sugari în spate, străbat în nimburi de flash‑uri Vechea pinacotecă şi Gliptoteca din München, sălile Vaticanului, se caţără pe Acropole, îi zăreşti în stoluri agile pe insulele greceşti, îi întâlneşti la 7 dimineaţa cocoţându‑se pe Philosophen Weg, la Heidelberg, sau deja coborând de acolo. Nemţii parcurg metodic Italia, Spania şi Grecia, verificând satisfăcuţi gustul pizzei romane mâncate de Goethe, adaptându‑se admirabil în Orient cu seculara siguranţă de descoperitori ai marilor monumente şi aşezări prin care ne vorbesc astăzi, ca unora de‑ai lor, Hammurabi, Assurbanipal, Agamemnon, Ahile, Darius sau Alexandru. Americani, englezi şi francezi străbătând coasta mediteraneană a Europei de la Gibraltar la Istanbul, descoperind prezentul şi trecutul în Placa, la Delfi ori în porticul lui Attalos. La Roma şi Atena, chiar ţările de dincolo de Thule îşi au institutele lor de studii. Şi printre ele, sub soarele Cetăţii Eterne, clădirea tăcută, cu pleoapele lăsate, a latinităţii dunărene.

Muzeele Europei sunt atât de încărcate de antichităţi greco‑romane, de pictură renascentistă şi de cea aparţinând primelor veacuri ale epocii moderne, încât acest patrimoniu comun al sudului te face dintr‑o dată familiar al Florenţei, Veneţiei, Romei, Atenei şi Olimpiei. Un ochi cât de cât instruit şi funciarmente receptiv la formă şi culoare, la armonie şi spaţialitate regăseşte capodopera ca pe o matcă primitoare şi purificatoare. Ea te cheamă înainte de a o fi zărit. Într‑o mare galerie sunt mii de tablouri, capodopere poate nu mai mult de o duzină – restul fiind istoria artei. Acestea răscumpără însă înmiit anonimatul ultim al celorlalte şi osteneala de a le descoperi.
Ţi se spune uneori la Roma că după ce vezi Grecia, Italia pare retorică. Vai, dar neoclasicul contemporan grec, descinzând din megaronul micenian pe care porticele dorice sau ionice par tot atât de bizar lipite şi tot atât de aptere ca propileele romane la picioarele propileelor Acropolei, nu‑ţi provoacă nimic altceva decât stupoare. Monumentele Greciei antice ordonau spaţiul exterior lor, îl dilatau sau îl contractau după voie, vehiculând iluzia optică drept una din modalităţile acelei Graecia mendax, regăsibile în literatura şi filosofia greacă de la Homer la Platon ca o forma mentis nu opusă, ci complementară adevărului. Se înţelege că ruinele unei arhitecturi structurate pe coloană şi arhitravă nu pot depăşi decât rareori nivelul fundaţiilor, exceptând numeroasele teatre, susţinute de o formă naturală de relief : colina. Nu numai că ele nu sunt retorice, dar nu sunt nici măcar elocvente.

Fără extraordinarele lor muzee, Delfi şi Olimpia sunt nişte grămezi de pietre din care s‑a extras tot ce era mai de preţ. Eleusis, o rampă de blocuri de marmură antice şi noi, câteva fragmente de ziduri vechi, urmele unei săli săpate în stâncă: Telesterionul, iar vederea spre mare e oprită de o imensă rafinărie care,  evident, contribuie ca zecile de mii de taxiuri din Grecia să fie mai ieftine decât oriunde în Europa. Maratonul e o câmpie acoperită de construcţii, iar la Sparta nu este nimic de văzut. Arhitectura din cărămidă şi mortar, unde cimentul şi coloana dau arcului, boltei şi cupolei o elasticitate antiseismică, a rezistat mult mai bine timpului. Acestor construcţii tipic romane, fatală le‑a fost tocmai vastitatea spaţiului interior acordat atunci cu monumentalitatea faţadelor, ca cea dintâi expresie a barocului european. Iată de ce antichităţile italice sunt mai grăitoare decât cele greceşti, chiar dacă infinit mai puţin subtile. Ele nu mizează pe iluzia optică pe care avea să o utilizeze intensiv elenistul Bernini şi pe care, la scară uriaşă, o poţi constata privind Acropola cu faţa către latura vestică a Olimpeionului hadrianic, atât de întins şi de înalt încât ar putea‑o cuprinde toată în cella sa imaginară; îndată ce ajungi pe latura opusă a acestui templu al grandorii zeieşti şi imperiale, proporţiile se schimbă radical, dar totodată privitorul e obligat să întoarcă spatele Acropolei dacă vrea să vadă templul: relaţia dintre cele două nu mai e posibilă.

Inaderenţa totală a islamismului la cultura Europei ar fi putut face din Istanbul unicul colţ exotic al continentului nostru, simetric la celălalt capăt al lui cu Spania maură şi catolică, oricum stranie nu prin atare vremelnică simbioză, ci prin izolaţionismul ei secular. Dar Istanbulul e un oraş european ratat, înăuntrul căruia moscheele însele, conferindu‑i pitorescul, se detaşează de destinul lui ambiguu. Cu mozaicurile desprinse de pe pereţii bisericuţelor târzii, cu Sfânta Sofia „transculturată“ şi desacralizată, cu zidurile de incintă mărturisind mai mult sfârşitul nevolnic decât grandoarea milenară, Bizanţul monumental pare a se fi refugiat sub pământ, în imensitatea cisternelor numeroase, ca aceea a lui Filoxenos, de pildă, pe care cuceritorul le‑a cruţat şi întreţinut, fiindu‑i mai necesare decât palatele a căror obişnuinţă nu o avea. Seraiul e reşedinţa vastă şi meschină a unei căpetenii nomade abia sedentarizată. Monumentale, în felul lor, sunt corturile sultanilor, cu stâlpii de susţinere în torsadă, aidoma şi ca decoraţie celor berninieni ai baldachinului de sub cupola Sfântului Petru, de discutabile inspiraţie şi bun gust.
Desigur, amintirile dintr‑o călătorie prea sumar şi lapidar formulate sunt din păcate văduvite de nuanţele preţioase şi riscă să abdice de la autoafirmarea şi confirmarea individului, în care văd esenţa acesteia, năzuind involuntar către caracteriologia morfoculturală a unui keyserling şi implicit către ieftinătate şi amatorism.
Concordante cu ambientul lor, monumentele Italiei şi Greciei ne par fireşti aşa cum sunt şi acolo unde sunt. Ele devin însă încărcate cu o uriaşă forţă într‑un peisaj neconform şi paradoxal. În Africa de Nord, în Siria, în Anatolia, Roma îşi arată umărul ei gol de piatră cu care a sprijinit propăşirea lumii. Nici un imperiu nu se poate întinde durabil dincolo de graniţele propriei sale forţe civilizatorii. Or măreţia şi dăinuirea lumii romane a constat în ceea ce a oferit ea ca superior nivel de securitate şi viaţă nenumăratelor seminţii care i‑au acceptat în cele din urmă puterea. Şi oricât de paradoxal ar fi, acesta este purul adevăr istoric: declinul imperiului a început atunci când tot mai multe neamuri limitrofe, neaculturate şi neproductive, au vrut să se cuprindă paşnic sau cu armele înăuntrul graniţelor lui. Un fel de fugă spre Occident – psihopatie endemică – la care asistăm astăzi îngrijoraţi că Occidentul însuşi ar putea bascula.
La Histria, Grecia arhaică şi clasică nu e, desigur, arhitectural şi sculptural mai grăitoare decât la Olimpia sau la Epidaur; forţa acestei civilizaţii este însă aici, prin însăşi prezenţa ei boreală, mai evidentă. Întinderea lagunei, relieful fără nici un accident este diametral opus peisajului comun al Greciei continentale, al insulelor, al Ioniei, al Siciliei şi sudului Italiei. Pe malul actualului lac Sinoe trecutul dialoghează cu el însuşi peste milenii, în absenţa prezentului. Aici simţi istoria; la Pireu, de pildă, o gândeşti.

Căci într-una din sălile noului muzeu din acest port ilustru al Egeei, ocupând‑o aproape în întregime, se înalţă în marmură de Pentelic somptuosul monument funerar, decorat cu statuile celor comemoraţi, al lui Nikeratos histrianul. Cu imaginea acestuia în minte, marea ce se deschide dincolo de capul estic al Bosforului ţi‑o închipui mai puţin pustie, mai puţin izolată decât pare astăzi celui ce se strecoară cu vaporaşul prin puzderia de nave care străbat strâmtoarea, Marmaraua şi Egeea presărată cu insule.

Oriunde şi oricând centrul e mai devorant decât periferia. Monumentele se desfiinţează acolo succesiv unele pe altele, uneori în lungi serii menite parcă să exaspereze pe arheologi. Până şi marmura e devorată de mare; nu mai e rulată, estompată în reliefurile ei, ca în apele Pontului, ci mâncată precum fierul e mâncat de pământ, perforată ca un burete de piatră. Vestitele reliefuri hadrianice de la Pireu sunt în părţile lor care ieşeau din nisip, transformate în site negricioase. Umanitatea marmurii statuilor e drastic negată în acelaşi chip, în ciuda integrităţii lor corporale, devenită astfel nu numai inutilă, ci jalnică.
A călători înseamnă pentru mine în primul rând a te afirma. Căci ce altceva decât o luare în posesie a lumii, întru milenara creaţie a spiritului este atare fel de îmbogăţire a cugetului, de definire complexă şi foarte nuanţată a individului. Poate pentru că prin excelenţă călători fost‑au grecii vechi atât de afirmativi în individualismul lor. Şi poate din acelaşi motiv rămas‑au neschimbaţi până astăzi. Cea mai senzaţională descoperire arheologică pe care un străin ar face‑o acum în Grecia e să constate că locuitorii ei nu se deosebesc câtuşi de puţin de contemporanii lui Demostene. Elocinţa politică greacă, spre a nu da decât un singur exemplu, nu are nimic comun cu cea europeană contemporană. Discursurile lui Papandreu sunt în aceeaşi notă caracteristică cuvântărilor lui Demostene, Lysias, Isocrate, mânuiesc aceeaşi ironie când îl combat pe Mitzotakis ca aceea a lui Demostene faţă de Eschine, au aceeaşi forţă de caracterizare a adversarului ce face din Filipice criteriul fundamental al identificării micului portret de fildeş al lui Filip II, descoperit în mormântul regal de la Vergina.
A călători este o confirmare a cărei nevoie se simte tot mai mult în veacul când religiile, spre a dăinui, îmbracă în civilizaţia europeană haina cosmosului culturii laice, când dogmele s‑au dovedit planetar pernicioase şi funciarmente perimate. Italia care e în întregime un muzeu plin de mari muzee suferă de „esteromanie“ confirmatoare, fără a‑şi cunoaşte nici o mică parte din tezaurul ei artistic. A te împărtăşi de visu din creaţiile umanităţii milenare, înseamnă a contempla acea faţă edificatoare a istoriei care în reversul ei a distrus, după o legitate pe care astăzi ne străduim s‑o atenuăm înainte ca viitorul, perseverând, să o schimbe, înseşi mărturiile demnităţii geniului uman, admirate în fragmentele lor strânse în muzee. Căci, precum s‑a spus, ne revendicăm şi ne vom revendica încă mai mult decât ne închipuim, întru propria‑ne confirmare, de la muzeu ca de la catedrală şi ca de la Biblie de la bibliotecă.

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500