Antichitate și modernitate

DECONSTRUCŢIE ŞI RECUPERARE: NEXUL MIRACULOS AL GENEZEI CIVILIZAŢIEI EUROPENE

Când în decembrie 1988 îl vizitam la Cambridge pe profesorul A.M. Snodgrass şi cu intenţia de a‑i cere permisiunea de a traduce în româneşte cartea sa devenită clasică, Grecia epocii întunecate, nu bănuiam că această lucrare de bază pentru înţelegerea acelor vremuri îndepărtate se va dovedi peste doar un an de o stringentă actualitate. Neobişnuit de însorita şi calda lună hibernală britanică anticipa zodiacal sfârşitul lungii ierni a nemulţumirii noastre. Deoarece manuscrisul versiunii româneşti va avea să aştepte încă ani buni până să vadă lumina tiparuluiinfo, vreau ca în paginile ce urmează să prezint importanţa ştiinţifică a cărţii şi valoarea ei de tratat de anatomie a dezastrului, din punctul de vedere a ceea ce se poate numi, dacă nu e prea prezumţios şi prea anacronic, morfologia culturii.
În contextul a mai bine de două decenii de ritm susţinut al scrierilor de limbă engleză consacrate istoriei Greciei şi lumii egeene dinaintea vremurilor arhaice, lucrarea lui
A. M. Snodgrass ocupă o poziţie specială, deopotrivă sub raportul metodei şi al civilităţii celei mai cordiale în atitudinea faţă de învăţaţii cu păreri diferite sau chiar contrare asupra unor chestiuni pe cât de importante, pe atât de controversate şi controversabile încă. La numai un an de la apariţia cărţii sale (Edinburgh, 1971), iese de sub tipar lucrarea lui V.R. d’A. Desborough, cu titlul aproape identic: Vremurile întunecate ale Greciei (The Greek Dark Ages, Londra, 1972). Este vorba de un prestigios eseu ştiinţific (lipsit aproape cu totul de referinţe bibliografice, întrucât secţiunea a doua şi a treia ale acestuia se întemeiază pe cărţile precedente ale lui Desborough, respectiv: Ultimii micenieni şi urmaşii lor, 1964 şi Ceramica protogeometrică, 1952), izvorât în bună măsură, ca şi cartea lui Snodgrass, din numeroasele discuţii ale celor doi, Snodgrass accentuând însă declarat şi anticipativ atât concordanţele cât şi divergentele puncte de vedere ale amândurora, fie în privinţa seriei ceramice, fie referitoare la existenţa unei imigrări din exterior, care ar fi avut ca rezultat apariţia protogeometricului în Grecia.
Chiar dacă Snodgrass nu mai poate accepta astăzi modul în care şi‑a structurat şi şi‑a compus lucrarea, părerea unor cititori, şi printre ei şi cea a noastră, este că actualitatea ştiinţifică a cărţii rezidă nu numai în neclintibila şi perfect dovedita convingere a autorului asupra inexistenţei vreunei imigrări din afară în Grecia epocii întunecate, ci şi în faptul că preferă genului deductiv pe cel inductiv corelat, care implică ampla întabulare de fapte şi mărturii arheologice, singurele capabile să valideze concluzii de natură glotologică, mitologică sau ale tradiţiei orale şi scrise, ori să invalideze pe cele ale „logicii“ construcţiilor speculative pe care necesităţi de ordin integrativ le impun ca punţi ale pertinenţei desfăşurării filmului istoriei în faţa ochilor celor de astăzi.

Departe de a fi practicantul unui mod desuet de a concepe arheologia şi a pune în operă datele acesteia, datorită, chipurile, faptului că lucrarea sa a fost redactată în cea mai mare parte tocmai în zorii „pierderii inocenţei“ respectivei discipline,
A. M. Snodgrass dă dovadă de excesivă modestie (poate autoironică, ca de atâtea ori de‑a lungul unei scriituri ce respinge cu spumoasă graţie afectivul în favoarea cerebralului, scriitură de excelentă calitate şi de maximă densitate, ca şi cea a colegului său Desborough) când afirmă că doar sporadic şi inconştient a atins dezideratele gândirii arheologice actuale.
O arheologie nouă, spunea Philippe Bruneau (Quatre propos sur l’archéologie nouvelle, în „BCH“, 100, 1, 1976, pp. 103–115), înseamnă nu numai o metodă de investigare a solului, ci mai mult o optică nouă în cercetarea roadelor materiale ale acestor investigări, a artefactelor în primul rând, ca fiind cele mai grele de sensuri şi mai elocvente mărturii ale unei epoci definitiv revolute. Rareori s‑a făcut nuanţarea de mare însemnătate, remarcă un alt coleg de la Cambridge al lui A. M. Snodgrass, Colin Renfrew (The Emergence of Civilisation. The Cyclades and the Aegean in the Third Millenium B.C., Londra, 1972, p. 13), că orizontul ca parte integrantă a mediului geografic este o coordonată externă a unei culturi care la rându‑i se defineşte prin răspunsul omului la mediu, prin mulţimea de artefacte pe care le‑a creat, ţesând astfel pânza civilizaţiei, tot mai complexă şi mai densă, care‑l izolează şi îl apără totodată pe el însuşi de lumea naturii.

La manifestările prilejuite de aniversarea centenarului Institutului Arheologic American, acelaşi Colin Renfrew avea să tragă, peste aproape un deceniu de la enunţarea celor mai sus citate, un semnal de alarmă privitor la opoziţia dintre „marea tradiţie“ şi „marea diviziune“, adică ultraspecializarea exclusivă în arheologie. „Ca şi Stephen Dyson şi James Wiseman, cred că arheologia clasică ar putea învăţa lecţii salutare din scrierile şi exemplul noii arheologii“, remarcă A. M. Snodgrass într‑un articol teoretic publicat la mijlocul deceniului trecut (The New Archaeology and the Classical Archaeologyst, în „AJA“, 89, 1, 1985, pp. 31‑37), adăugând că, pentru noii arheologi, arheologia clasică pare a fi, în cel mai bun caz, aplicarea pe o regiune mică a subiectului lor, iar în cel mai rău caz nefiind socotită câtuşi de puţin arheologie. Poziţia cea mai înţeleaptă, sublinia el, este cea bazată pe statutul (caracteristica fundamentală) subiectului, marea masă de date pur arheologice urmând a fi strâns asociată cu celelalte discipline nearheologice, care au atins un înalt nivel de sofisticare.

Cartea lui Snodgrass este cea a unui arheolog „de tip nou“, întrucât în tratarea subiectului propriu se recurge la discipline nearheologice precum dialectologia istorică şi geografia dialectologică, la mitologie, la tradiţia orală şi scrisă. Tocmai fiindcă Snodgrass cunoaşte importanţa justului echilibru dintre aceste discipline ajutătoare, precum şi statutul de complementaritate pe care îl ating cu greu, el ne avertizează despre exclusivismul ce şi‑l arogă cel mai des respectivele discipline. Lingviştii par a fi nişte campioni intratabili. Iată un exemplu elocvent despre felul în care interdisciplinaritatea este transformată de către unii în dialog al surzilor. John Chadwick, elenistul care alături de prea timpuriu dispărutul Michael Ventris au descifrat linearul B, ignoră cu desăvârşire această carte a lui Snodgrass, apărută cu cinci ani înaintea celei (The Mycenaean World, Cambridge, 1976) în care declară că va descoperi America: „Evenimentele de la finele epocii miceniene constituie o problemă. Tradiţiile greceşti sugerează că în timpul acestei perioade, o nouă ramură a tulpinei greceşti, dorienii, s‑au deplasat în Pelopones. Desigur că populaţia care ocupase totul în afara centrului Peloponesului se autodenumea în vremurile clasice dorieni. Dar s‑a dovedit a fi imposibil de găsit urme neambigue ale acestei deplasări, în registrul arheologic (cine altul a dovedit dacă nu chiar Snodgrass? – n.n.), iar dacă veneau din nordul Greciei, e imposibil să fi provenit din Tesalia care se pare că participase la civilizaţia miceniană. Singura zonă de unde ar fi putut porni este din nord‑vest, după slabele informaţii de care‑şi amintea Grecia clasică“ (Snodgrass este ori ignorat, ori necitit ‑ n.n.); sau la pp. 192–193: „Nu cred că epoca întunecată va rămâne total obscură şi încep să găsesc unele trăsături ieşind din întuneric (scoase de fapt de Snodgrass – n.n.)... Peste tot aşezările miceniene sunt năruite şi arse. Ordinea stabilă de trei veacuri se destrămase. A urmat depopularea, fie ca rezultat al războaielor, al molimii sau foametei ... Unde au fost dorienii în tot acest timp şi de ce au aşteptat atâta vreme să se afirme?“ Este tocmai de ce se ocupă, bazat pe dovezi arheologice şi nearheologice, A. M. Snodgrass, urmărind respectivul proces complex pe extinderea temporală a veacurilor al XI–lea – al VIII–lea î.e.n.
Importanţa şi noutatea cărţii sale constau în faptul că ea demonstrează pertinent caracterul autohton al deconstrucţiei şi recuperării civilizaţiei în Grecia continentală şi în lumea egeeană, fără vreo intervenţie etnică alogenă, venită din afară sub forma unei populaţii imigrante sau infiltrante.
Abordarea filologică sau preponderent filologică a temei tratate de Snodgrass se obiectivează în mai multe lucrări apărute cu câţiva ani înaintea cărţii sale, de unde şi necesitatea imperioasă a scrierii ei.

Este foarte adevărat că lucrările cu caracter filologic sunt preţioase când ele se referă la intervale mari de timp (dar nici atunci întotdeauna!), nu şi la situaţii de aproximativă contemporaneitate şi de succesiune imediată, deci la durata lungă nu la cea scurtă. La finele veacului trecut, lingvistul austriac Paul Kretschmer emitea teoria coborârii grecilor, din Balcani către lumea egeică, în trei valuri succesive: ionienii, aheenii şi dorienii (urmând clasica împărţire a dialectelor greceşti). Ionienii ar fi pătruns în Grecia în veacul al XX–lea î.e.n., aheenii în secolul al XVI–lea, iar dorienii patru veacuri mai târziu.

Cum îşi vor fi păstrat ei, în ciuda duratei lungi, aceeaşi limbă la nivelul unor minime diferenţe dialectale, Kretschmer nu putea explica pe cale filologică. Durata lungă deschide ipotezelor lingvistice o perspectivă mai sigură atunci când fenomene de limbă precis reperabile sunt conjugate cu realităţile arheologice ale opiniei comune. Aici îşi găseşte, de pildă, A.J.B. Wace argumentele conform cărora populaţia care a adus cultura heladicului mijlociu trebuie identificată cu invadatorii greci indoeuropeni, căci o dată cu începutul perioadei mijlocii a bronzului apare în secolul al XIX–lea î.e.n. un nou element. La începutul mileniului al II‑lea, o populaţie de limbă greacă s‑ar fi aşezat în zona Troii şi ar fi rămas acolo vreme de şase veacuri. Din această zonă ancestrală a „Ioniei“ ar fi pornit invazia Greciei. Autorii aşa‑zisei ceramici minyene (denumită astfel de Schliemann după legendarul rege Minyas, întemeietor al aşezării de la Orhomenos, în Beoţia) vorbeau greaca, căci A.J.B. Wace constatase că nu se poate întrezări nici o întrerupere culturală între populaţia grecofonă miceniană din perioada târzie a bronzului şi cea precedentă din cultura heladicului mijlociu. Dar Leonard R. Palmer (Mycenaeans and Minoans, Londra, 1965, p. 323) ne reaminteşte că în Anatolia, în jurul Troii, nu există toponimice greceşti care să justifice ipoteza şederii grecilor acolo vreme de 600 de ani. Caracterul indoeuropean al hititei, descifrată de Hrozny în timpul primului război mondial, precum şi descoperirea de către E. Forrer, în 1919, în arhivele de la Bogazköy (Hattuşa) a opt limbi diferite, dintre care două indoeuropene, luviana şi palaica, constituie un important punct de reper pentru arheologia egeeană. Luviana este limba răspândită în părţile sud-vestice ale Anatoliei, încă înaintea constituirii regatului hitit. Dacă zona din care grecii indoeuropeni au pătruns în bazinul egeean şi în Grecia continentală e încă incertă, se pare că popularea Cretei s‑a făcut de către vorbitorii anatolieni de luviană, care au străbătut marea şi s‑au aşezat în părţile estice ale insulei. Arheologia contemporană a demonstrat că popularea acestei mari insule verzi a avut loc de la est către vest. În momentul în care scrierea silabică a linearului A devine oarecum comună, ea consemnează tot în estul insulei, în peştera Muntelui Dikte, dedicarea în luviană, către Marea Mamă, a unui altar.

Compenetraţia minoico‑miceniană se face lent, fiind probabil stimulată de desele seisme şi fenomene vulcanice care, pe la mijlocul veacului al XV–lea î.e.n., au perturbat puternic Egeea. Pe plan artistic se constată fie că meşteri minoici lucrează pentru noii stăpâni, fie că micenienii se şcolesc în diverse grade ale meşteşugului în medii minoice remanente. În acelaşi mormânt IV de la Micene coexistă ritonul artizanal de aur nr. 273 şi cel ultrarafinat nr. 384 (ambele la Muzeul Naţional din Atena), marcând limitele extreme (poate şi cronologice ale bogatului inventar care lasă impresia că am avea de‑a face cu locul de îngropăciune al unui condotier micenian care a prădat cu mult folos lumea minoică apunândă) ale pătrunderii şi efectelor artei minoice în mediul micenian.
Vestul Anatoliei rămâne totuşi un posibil loc de plecare al grecilor indoeuropeni, în ciuda contraargumentelor de ordin filologic. Este suficient să priveşti fortificaţiile de la Micene şi Tirint (aşezările minoice nu erau fortificate, sau zidurile acestora aveau grosimi rezonabile), ca să‑ţi revină de îndată în minte cele de la Bogazköy şi Troia VI. Este cu putinţă ca atare asociere să fie de acelaşi ordin ca şi asemănările lingvistice din greacă cu alte limbi orientale, asemănări ce se înscriu aproape toate în sfera lexicului de împrumut. Incintele „ciclopice“ din piatră de la Micene şi Tirint nu sunt mai departe de cele de la Hattuşa decât fortificaţiile din cărămidă nearsă de la vechea Smirnă (secolul al IX–lea î.e.n.) de masivele ziduri, în aceeaşi tehnică, ale Orientului Mijlociu. La Micene am observat un detaliu poate nu lipsit de importanţă: blocurile uriaşe care flanchează coridorul de acces, îndată ce treci de „Poarta cu lei“, în ciuda formei lor aproape ortostatice, par a proveni, gata fasonate de procese tectonice, dintr‑o eră geologică străveche, fiind aduse la suprafaţă de mişcări ale scoarţei şi culese ca atare de micenienii constructori ai incintei. Spre deosebire de celelalte blocuri „ciclopice“ mult mai mici şi din rocă mult mai moale, ele par a fi un conglomerat roşiatic atât de dur, încât despicarea acestora nu este posibilă datorită faptului că suprafeţele lor vădesc inserţii de rocă cristalină mai veche decât chiar momentul compactării respectivelor monolite.

Pe drumul de munte de la Tripoli la Argos, mai aproape de prima localitate, astfel de monolite roşiatice, de dimensiuni mici, se găsesc răspândite împreună cu şisturi în peisajul pietros al locului, ele remarcându‑se prin ortostatismul lor natural. În epopeile homerice există nu numai reminiscenţe ale realităţilor lumii miceniene, ci şi ecouri ale cunoaşterii de către greci a Troii VI, în secolul al XIV–lea, când această cetate era în splendoarea ei, cu o acropole plină de clădiri sacre şi publice, de un deosebit fast arhitectural. Frumuseţile Troii VI, cu vestita‑i acropole despre care se credea că este cea distrusă de aheeni (în fapt aceea era acropola Troii VII A, Troia lui Priam), au fost cântate într‑un epos local, ca parte a unui poem despre asediul Troii de pe mare („popoarele mării“?).

Cum va fi fost receptat în greacă atare poem, sau dacă el va fi fost compus chiar în greacă, nu putem şti. Tema lui este însă preluată şi de artele plastice miceniene. Ritonul de argint fragmentar din acelaşi mormânt IV de la Micene (când a descoperit acest mormânt Schliemann a telegrafiat regelui Greciei că are sub ochi chipul lui Agamemnon, dar inventarul funerar e considerat astăzi ca datând din secolele al XV–lea – al XIII–lea), figurând acum sub numărul 481 la Muzeul Naţional din Atena, înfăţişează un asediu, cu arcaşi şi prăştieri luptând sub ziduri, peste care se văd suprastructurile unor impozante construcţii (fig. 1.2). Poate opera unui meşter cretan, respectivul riton înfăţişează în orice caz prima naraţiune istorică în artele plastice pe care o cunoaştem în Europa. Scenele de asediu de la Micene şi Pylos au fost pictate înaintea episodului final al Troii. Eposul războiului troian a devenit versiunea ultimă a temei artistice a asediului, fiindcă a fost într‑adevăr ultimul asediu încununat de succes, îndreptat împotriva unei cetăţi apărată de ziduri puternice. După cucerirea ei, lumea miceniană a devenit prea fragmentată ca să mai poată forma o expediţie pangrecească de atare amploare (Emily Vermeule, Greece in the Bronze Age, Chicago, 1964, p. 277 şi urm.). În opinia autoarei abia menţionate, unele detalii din Homer consunează în genere cu situaţia internaţională din secolul al XIII–lea, şi anume aceea a raidului „popoarele mării“, pomenite de izvoarele scrise hitite şi egiptene, şi cu cea evocată de poemul amintit despre distrugerea Troii VI. Este de asemenea posibil, afirmă Emily Vermeule (loc. cit.), ca Paris şi prietenii săi troieni să fi apărut în Grecia continentală ca aliaţi sau prieteni ai „popoarelor mării“ şi ca în calitatea lor de „copiraţi“ să fi răpit soţia şi bogăţiile anax‑ului (şefului) de la Amyklai, ce se va fi aflat în acel moment cu treburi în Creta, troienii ajungând cu acea ocazie până în Egipt, înainte de a reveni în nord‑vestul Anatoliei.
După distrugerea Troii VII A în războiul purtat de aheeni, situaţia în Grecia pare să fi devenit critică. În a sa „arheologie“, Tucidide (I,12) consemnează unele realităţi pe care Snodgrass le interpretează în lumina mărturiilor arheologice: „...După războiul troian Elada a cunoscut încă strămutări de populaţii şi întemeieri de cetăţi, astfel că nu a putut să‑şi sporească populaţia în linişte. Într‑adevăr, retragerea elenilor din Ilion, durând multă vreme, a adus multe schimbări: prin cele mai multe cetăţi s‑au produs răscoale, iar oamenii, care erau izgoniţi din pricina lor, au întemeiat alte cetăţi. Într‑adevăr şi beoţienii de astăzi, în al şaizecilea an după cucerirea Ilionului, fiind izgoniţi din Arne de către tesalieni, s‑au aşezat în Beoţia de astăzi, care mai înainte se numea Cadmeia – exista mai înainte în acest ţinut o ramură a lor din care unii au pornit spre Ilion – şi dorienii, cu optzeci de ani mai târziu au ocupat Peloponesul, împreună cu heraclizii. Cu mare greutate, şi după o trecere îndelungată de vreme, Elada, liniştindu‑se temeinic, a trimis oameni să întemeieze colonii; pe ionieni şi pe mulţi din locuitorii insulelor i‑au trimis să întemeieze colonii atenienii, iar în Italia, în cea mai mare parte a Siciliei şi în alte părţi ale Eladei au aşezat colonii peloponesienii.

Toate aceste colonizări au avut loc după evenimentele de la Troia“ (traducerea N.I. Barbu, Tucidide, Războiul peloponesiac, Bucureşti, 1966). Avem deci în acest capitol condensarea întregului arc temporal de care se ocupă lucrarea lui Snodgrass (secolele al XI–lea – al VIII–lea î.e.n.). Eposul homeric şi alte cicluri de legende sunt astfel istoriceşte atestate. Uciderea lui Agamemnon, rătăcirile lui Ulise, peţitorii Penelopei, Telemahia, Cei Şapte contra Tebei stau pe de altă parte mărturie afectivă a unui proces de deconstrucţie în ale cărui antecedente se înscrie războiul troian însuşi.

Dacă în cazul „metamorfozării“ civilizaţiei minoice în cea miceniană se poate vorbi de o recuperare în sensul unei imitaţii creatoare şi trebuie acceptată din pricina dovezilor de la Teba existenţa unor seisme repetate ce au culminat cu erupţia vulcanului din insulă, prăbuşirea părţii centrale a acesteia şi formarea unui val înalt de cca 30 m, care a măturat toate coastele dimprejur, orientate către epicentru, în ce priveşte dispariţia civilizaţiei miceniene nu se poate recurge la teoria catastrofelor naturale. De altminteri constatăm că atare catastrofe pot defavoriza un termen al ecuaţiei istorice şi favoriza un altul; dispărând talasocraţia cretană, micile flote ale micenienilor continentali, distruse de valul gigant, se refac mai uşor şi, conform catalogului corăbiilor din Iliada, pot doar prin asociere constitui o vremelnică talasocraţie. Când troienii au încercat să dea foc corăbiilor duşmane, ştiau cu siguranţă că în afară de acestea aheenii nu mai aveau nimic în porturile ce deserveau cetăţile lor de baştină. Teoria lui Rhys Carpenter (Discontinuity in Greek Civilisation, Cambridge, 1966), conform căreia schimbarea climei a provocat prăbuşirea civilizaţiei miceniene, este o pură speculaţie. Aşa cum arată Snodgrass, presupusele modificări drastice ale climatului nu pot fi luate în consideraţie nici măcar ca argumentare a impunerii în Grecia a unui anumit tip de fibulă mai mare, în detrimentul altora, tradiţionale, de dimensiuni mai reduse, sub motivul că astfel de tip ar fi folosit la prinderea unor haine de lână foarte groase.
Nici teoria lui Desborough a unor imigranţi din exterior nu poate fi acceptată drept cauză a prăbuşirii lumii miceniene. Recenzenţii cărţii sale sunt unanimi în a o respinge şi pomenim aici doar câteva nume de prestigiu, începând cu Snodgrass însuşi („Ant. J“; 53, 1973, pp. 99–100), urmat de G. Huxley („JHS“, 93, 1973, pp. 252–253), Chester G. Starr („AJPh“, 95, 1974, pp. 414–416), Per A. Alin („AJA“, 78, 1974, p. 198) şi J.N. Coldstream („Classical Review“, 25, 1975, pp. 84–87). Chester G. Starr crede că prin raport cu cartea lui Snodgrass, eseul lui Desborough, cu toate meritele lui, este viciat de lipsa unei gândiri istorice adevărate, chiar dacă se sprijină pe baza pe care istoricul trebuie să construiască. A numi cu acelaşi termen de submicenian o populaţie imigrantă, un stil ceramic şi o epocă şi a atribui acestor imigranţi creaţia explozivă a geniului attic, care este protogeometricul, pare mai mult o ficţiune decât o supralicitare.

Dar cum poate să dispară fără cauze majore şi arheologiceşte reperabile o civilizaţie relativ tânără şi deosebit de viguroasă, respectiv cea miceniană? Înainte de a contura concluziile la care ajunge Snodgrass, după analizele resturilor miceniene din epoca întunecată şi tocmai întru sublinierea nuanţată a acestor concluzii, să‑mi fie îngăduit a trimite pe cititor la un celebru pasaj din eseul Margueritei Yourcenar, consacrat Istoriei Augusta, pasaj reprodus in extenso, într-alt context, la pp. 192–194.
Pentru oamenii care au trăit în estul Europei, lungul proces deconstructiv impus de imperialismul comunist totalitarist, precum şi cel de recuperare ce are a începe de aici înainte, constituie experienţa cea mai apropiată, ca gen, de stingerea civilizaţiei miceniene, de începutul epocii întunecate, de covârşitorul interval anistoric al acesteia, în fine de începuturile timide şi deosebit de anevoioase ale recuperării. Poziţia şi tónos‑ul special al Cretei îşi află şi el paralela într‑un grad mai estompat de deconstrucţie în unele zone ale fostului lagăr comunist. În România, epoca întunecată s‑a aşternut însă deplin. Iată de ce aici, pentru noi care am cunoscut şi suferit tot ce poate fi imaginabil şi încă mult pe deasupra, cartea lui Snodgrass îşi găseşte cea mai pregnantă semnificaţie de anatomie a dezastrului. Nici o catastrofă, nici un război care să fie mai cumplit decât perioada ce i‑a urmat, nici o secetă, îngheţuri sau incendii, nici o inundaţie, cutremur sau molimă, nici o răscoală, represiune sau pogrom nu s‑ar fi dovedit în stare să distrugă mai mult decât a distrus cruzimea „paşnică“ a tuturor acestora. Nu deconstrucţie în ordinea materială, ci dimpotrivă megalomanie constructivistă, secătuire prin risipă, înfometare prin belşug şi otrăvirea naturii ca rezultat al potemkiniadei megaloindustriale. Ce a fost atunci, aici şi acolo, cu milenii în urmă, în Grecia epocii întunecate şi în România „epocii lumină“? Aici a fost distrugerea aproape desăvârşită a spiritului uman, realizată în răstimpul a aproape cinci decenii, iar în Rusia în şapte decenii.

Nazismul, care ţinea la crearea unui alt tip de „om nou“ a avut în Occident o carieră mult mai scurtă (după cum şi moartea venea mai repede în camerele de gazare ale lui Hitler, decât în cele de congelare ale criminalului autohton; distrugerea spiritului se termina cu distrugerea deliberată prin frig a celulei nervoase superioare), iar recuperarea a fost infinit mai rapidă şi totală. Celor aproape trei decenii de fascism din Italia, le‑au supravieţuit până astăzi unele sechele încă vizibile.
În Grecia epocii întunecate celula umană a fost cu desăvârşire cruţată. Dacă socotim civilizaţia miceniană o imitaţie creatoare a celei minoice, putem spune că eul individual fusese întărit de cel colectiv, înainte ca respectiva civilizaţie să dispară treptat, lăsând urme durabile în spiritul colectiv şi atenuând traversarea epocii întunecate, din punctul de vedere al individului.

Deci procesul de deconstrucţie s‑a limitat la descompunerea ordinii sociale, la sărăcire, la subproducţie, iar Snodgrass ne‑a demonstrat pe cale arheologică şi nu numai, că atare deconstrucţie nu a fost impusă sau împinsă peste limitele ei materiale de vreo populaţie imigrantă, pătrunsă din afară în lumea greacă şi egeeană.
Din fericire pentru Grecia secolelor XI–VIII î.e.n. o astfel de penetraţie nu s‑a produs, iar singura forţă din Orient care, aidoma perşilor ahemenizi de la finele veacului al VI–lea şi începutul celui următor, ar fi putut ameninţa Ionia, Egeea şi Grecia continentală era cea a asirienilor. Sub domnia lui Tiglatpalassar I hotarele Asiriei se întind de la Golful Persic la Mediterana, devenind cel mai puternic stat al Orientului Apropiat. În această situaţie atare putere ar fi constituit o primejdie deosebită pentru starea de deconstrucţie internă a lumii egeene. Dar tocmai în secolul al XI–lea când declinul evoluează rapid către epoca întunecată, presiunea triburilor arameice readuce Asiria în faza de început a frontierelor ei naturale (cursul superior al Tigrului). După 900 î.e.n., Regatul Asirian Nou începe să recucerească fostele teritorii, prin campanii de o cruzime uluitoare, despre care ne stau mărturie reliefurile de la Berlin, Luvru şi British Museum, precum şi îmbrăcămintea în bronz repusat a porţilor de lemn de la Balawat (în acelaşi muzeu londonez). Salmanassar III (858–824) consolidează autoritatea asiriană asupra Asiei Mici, Siriei, Feniciei şi Palestinei, prădând totodată statul Urartu, prima oară menţionat acum în istorie. În timpul lui Sargon II (722–705, întemeietorul ultimei dinastii asiriene) au loc primele contacte ale Asiriei cu lumea greacă. Imperiul asirian se afla şi de această dată angajat în multiple cuceriri care fac să se refugieze în Cipru, Rodos şi Creta valuri de meşteşugari orientali. După un secol, suita de invazii asiatice care distruge Asiria, determină noi contingente de meşteşugari să ia din nou calea Vestului, spre Grecia. Imperiul continental al Asiriei s‑a întins vremelnic până în Egipt, dar ambiţia lui nu a fost nicicând crearea unei talasocraţii în Egeea. Aceasta a constituit marea şansă a recuperării greceşti.
Şi totuşi care a fost motorul trecerii ireversibile, lente şi uneori asincronice, de la deconstrucţie la recuperarea progresivă? Carcasa unui astfel de motor a constituit‑o neagresarea prin coerciţie politică sau etnică (presiunea de ordin religios era exclusă) a celulei sociale care era individul, ce continua să vieţuiască într‑un mediu etnic omogen. Luptele armate intestine au avut în faza deconstrucţiei caracterul unui factor selectiv ce a determinat resorbţia familiilor conducătoare, regale, în masa etniei respective, iar în faza recuperării, ivirea unor noi conducători din rândul maselor diminuate, dar repotenţate de creşterea demografică incipientă despre care stau mărturie tocmai respectivele lupte.

Luptele fazei deconstructive erau un epifenomen al sărăcirii şi depopulării, cele ale fazei recuperării, urmarea firească a apariţiei unei noi clase conducătoare. Snodgrass şi alţi cercetători au subliniat cât se poate de pregnant că societatea greacă a epocii întunecate era sărăcită dar nu egalitaristă, iar unul din punctele ei nodale a fost apariţia unei alte categorii de conducători din rândurile aceloraşi etnii (ceea ce a implicat tulburări interne, părăsiri şi întemeieri de aşezări, reocupări consecutive de aşezări etc.). Dovadă în plus a conservării individului ca activă celulă socială!

S‑a vorbit de atâtea ori, la nivelul de gândire eseistico‑romantic de „miracolul grec“ – înţelegându‑se prin atare expresie apogeul civilizaţiei greceşti clasice. Dacă miracol a fost, el s‑a petrecut nu în „secolul“ lui Pericle, ci în timpul epocii întunecate. Snodgrass este cel dintâi care ne înfăţişează anatomia acestui „miracol“, pe baza unor dovezi arheologice ce se întreţes în jocul creaţiei înterpretative şi al influenţelor.
Avem a zăbovi aici asupra raportului nuanţelor dintre imitaţie creatoare şi peseudomorfoză, în teoria culturii. Legea imitaţiei şi sincronismului a lui Gabriel de Tarde este departe de a fi numai o speculaţie modernă. Prin pseudomorfoză se înţelege, pe scurt, existenţa formei fără fond. Snodgrass ne demonstrează, pe baza inventarelor funerare, că apariţia protogeometricului la Atena este instantaneu adoptată (deci stilul respectiv imitat) şi în alte multe aşezări din Grecia continentală şi din Pelopones. Nici o imitaţie nu este fidelă, toate fiind interpretative, ceea ce a permis identificarea şcolilor ceramice locale. Fenomenul imitaţiei creatoare sau/şi al creaţiei interpretative este universal. Într‑o conferinţă ţinută pe la începuturile anilor ’60 la Universitatea din Bucureşti, cuprinsă apoi într‑una din numeroasele sale cărţi, Radakrishnan spunea că nu pot fi stabilite momentele când ideile se nasc, ci doar când ele se transformă. Cu alte cuvinte, continuitatea în cadrul unei civilizaţii este asigurată de transformări şi mai puţin perforată de sincopele unor creaţii originale „ex nihilo“. Acestea nu sunt însă excluse, iar apariţia metalurgiei fierului, cu toate că tehnologic precedată de cea a bronzului, poate fi citată drept exemplu al acelor momente de răscruce care sporesc polimorfoza civilizaţiei egeene în sensul că, pe durata scurtă, alternanţa prelucrării fierului şi a bronzului sau concomitenţa ambelor, vădesc la modul cel mai concret cu putinţă împletirea echilibrată a tradiţiei cu inovaţia (acele de păr din fier, decorate la capăt cu perle sferice din bronz). În mod deliberat Snodgrass a pus accentul pe atare fenomene de detaliu spre a sugera nu numai avatarurile receptării noului, dar şi funciara selectivitate precum şi creativitatea interpretativă în categoria mărturiilor metalice de la începutul epocii fierului.

Pentru cercetarea arheologică actuală este foarte util a se recurge, în direcţia reconstituirii mentalităţilor străvechi, la unele documente, chiar dacă fragmentare şi limitative în formularea lor târzie, de la finele epocii elenistice. Este vorba, în speţă, de resturile tratatului lui Dionis din Halicarnas (secolul I î.e.n. – I e.n.), intitulat Despre imitaţie, a cărui carte a treia şi ultima, poate niciodată terminată, este aproape în întregime pierdută. Locurile citate de către alţi autori au fost adunate şi comentate de Mihai Nasta, într‑o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Bucureşti: Imitaţie şi stil în doctrina lui Dionis din Halicarnas, Bucureşti, 1978. Deşi vizând în primul rând retorica, nu este exclus ca ideile lui Dionis să se fi referit la întreaga sferă a culturii, de vreme ce în partea a doua a tratatului este exprimat postulatul considerat de Mihai Nasta fundamental pentru doctrina dionisiană, anume: „arta devine o a doua natură“. Dovada că într‑o civilizaţie (a se vedea în acest sens opinia mai înainte citată a lui Colin Renfrew) arta devine o a doua natură este jocul întreţesut al influenţelor şi imitaţiilor creatoare. Apariţia şcolilor ceramice locale protogeometrice atestă pe de o parte existenţa celei de a doua naturi, iar pe de alta, pe cale de consecinţă, continuitatea substratului de civilizaţie, chiar în fazele cele mai deconstruite ale acestuia. Snodgrass a reuşit să demonstreze cu brio, bazându‑se pe mărturiile ceramice, ale obiectelor metalice şi în fine mai ales pe constatarea reapariţiei ritului înmormântărilor în cistă, continuitatea autohtonă a substratului (micenian), confirmată pe plan uman de tradiţia stratificării sociale, chiar în momentele celei mai critice sărăciri a Greciei epocii întunecate. Epoca întunecată nu înseamnă o cezură, o schimbare drastică de stil al civilizaţiei, ci doar o înnoire a aceluiaşi stil. Ideea romanticilor despre fragilitatea civilizaţiei se completează la Snodgrass, în condiţiile externe ale Greciei epocii întunecate pe care le‑am arătat, cu cea a „voinţei de artă“ care în atare condiţii poate fi diminuată, nu însă şi lichidată. Exemplificatoare în sensul de mai sus sunt perechea de cercei din mormântul feminin descoperit în 1967 în Agora, la Atena, şi colierul de aur provenind de la Kaniale Tekke, de lângă Cnosos, datând de la mijlocul şi respectiv de la finele secolului al IX–lea î.e.n.

Neafectând, după cum spuneam, celula socială care este creativitatea psihicului uman, deconstrucţia în Grecia epocii întunecate a lăsat implicit deschisă calea recuperării, a creaţiei interpretative. Atunci s‑a constituit poate acel filtru extraordinar al motorului recuperării, filtru care, spre deosebire de raportul aculturaţiei minoico‑miceniene, avea să elenizeze funciarmente orice influenţă venită din afară. Recuperarea a pornit poate nu de la un grad zero, în tot cazul cu un tónos de civilizaţie nou, dezbărat de pseudomorfoză şi tocmai de aceea dotat cu un elan mimetico-paideatic viguros.

Snodgrass ne arată că în astfel de cazuri atât ritmul deconstrucţiei cât şi al recuperării trece de la proporţia aritmetică iniţială, la cea geometrică. Avem deci toate motivele să sperăm că şi în cazul recuperării est‑europene din dezastrul comunist, schimbarea de ritm ne va apropia mai repede de acel liman al democraţiilor occidentale.
Să ne reamintim însă că pentru Grecia epocii întunecate n‑a existat un astfel de liman. Aici, practic, civilizaţia s‑a recreat, nu ostenim a o spune, pe temeiul amintirii, al unităţii etnice (în diversitatea ei internă, ca alt factor stimulator) şi al integrităţii psihicului individual (care a evoluat către individualismul grec şi către democraţie, în cadrul apariţiei cetăţii‑stat exact la finele epocii întunecate). Sigur, civilizaţiile Orientului Apropiat au jucat un rol însemnat în noua morfoză greacă, dar specificul filtru grec a operat exemplar în ce priveşte autenticizarea artistică. Stilul orientalizant este în evoluţia ceramicii corintice o simplă ipostază şi nu o deturnare definitivă, iar reprezentarea scenelor de luptă pe uscat şi pe mare este în arta geometrică greacă deopotrivă de tipic grecească, deşi s‑a demonstrat pertinent (Gudrun Ahlberg, Fighting on Land and Sea in Greek Geometric Art, Stockholm, 1971, p. 105 şi urm.) că modelele acestor scene le‑au constituit sau mai degrabă au fost cele ce stăteau la baza imaginilor similare de pe reliefurile asiriene în piatră şi de pe porţile de bronz de la Balawat (British Museum).
Nexul miraculos al civilizaţiei europene a constat deci, pe lângă toate cele arătate, şi în inexistenţa unui liman către care noi, est‑europenii de astăzi, precum rari nantes in gurgite vasto, (colo şi colo – notând vezi oameni pe largile-adâncuri, Vergilius, Eneida, I, 118, traducere G. Coşbuc) putem năzui. De aceea atare nex i‑a apărut lui Snodgrass drept extrem de important pentru intervalul de timp parcurs de atunci până în prezent. El s‑a ivit într‑un context destul de incert şi de grav, când totul putea fi altfel, mult mai grav decât dacă Grecia ar fi pierdut în veacul al V–lea î.e.n. bătălia de la Salamina. Snodgrass a măsurat adâncimea abisului şi de aceea şi‑a închinat cartea poporului grec, adăugând acestei dedicaţii hemistihul homeric: „căci ceva mai cumplit n‑ai suferit niciodată“.
Cu puţină vreme înaintea plecării sale dintre noi, regretatul Constantin Noica a publicat, în două numere succesive ale „României literare“, un eseu care a intrigat. Autorul încerca să demonstreze lipsa de stil (ne exprimăm aproximativ) a civilizaţiei europene. Poate că într‑un anumit sens avea dreptate şi atare lipsă caracteristică a fost dintotdeauna cât se poate de benefică. Civilizaţiile univoce, cu un infrangibil stil cultural, cât de puternice şi sofisticate vor fi fost, multe din ele s‑au stins pe parcursul aceluiaşi arc temporal în cadrul căruia civilizaţia mediteraneană şi mai apoi europeană se afla şi se află într‑un proces continuu nu numai de diversificare creativă, dar şi de proliferare mondială. Dacă vorbim despre stil cultural prin raport cu individualismul şi libertatea individului, enunţăm o contradicţie nu numai în termeni, ci şi în substanţă. Stilul (în sensul lui canonic) civilizaţiei europene este lipsa ei de stil, în accepţiunea şi forma mentală pe care au validat‑o aproape patru milenii de istorie scrisă, în cazul în care linearul A transcrie o limbă indo–europeană negreacă. Semnificativ este în orice caz faptul că o dată încheiat procesul recuperării, sau mai exact spus ca fază ultimă a lui, reapare arta scrisului, abandonată în faza linearului B silabic şi reluată în cea a alfabetului de obârşie feniciană. Atena se născuse gata înarmată din ţeasta lui Zeus!

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500