Antichitate și modernitate

MORMÂNTUL LUI OVIDIU

Printre personalităţile străine care au onorat cu prezenţa lor aniversarea, în 1991, a 125 de ani de existenţă a Academiei Române s‑a numărat şi profesorul J. B. Trapp, fostul, până nu de mult, director al vestitului Institut Warburg al Universităţii din Londra. Profesorul Trapp i‑a urmat, cu cincisprezece ani în urmă, lui Sir Ernst Gombrich la conducerea prestigioasei instituţii de cercetare a tradiţiei clasice, a istoriei şi artei Renaşterii. Cu ocazia retragerii, anul trecut, a d‑lui Trapp de la conducerea Institutului Warburg, întreaga sa activitate ştiinţifică şi directorială a fost omagiată în cuvinte emoţionante de către venerabilul şi ilustrul lui predecesor, profesorul Gombrich.
Prezenţa profesorului Trapp la aniversarea Academiei Române a îmbrăcat şi semnificaţia unei mai vechi preferinţe de ordin ştiinţific. Savantul britanic, printre numeroasele teme asupra cărora şi‑a concentrat ascuţimea investigaţiei sale, s‑a preocupat şi de formarea şi evoluţia legendei despre mormântul lui Ovidiu. În 1973, el a publicat într‑al 36–lea volum al binecunoscutului „Journal of the Warburg and Courtauld Institutes“ un substanţial studiu intitulat Ovid’s Tomb. În timpul scurtei sale şederi în România, profesorul Trapp a vizitat Constanţa (Tomis), locul în care şi‑a sfârşit zilele în exil, în anul 17 e.n., poetul Ovidiu.
Receptarea lui Ovidiu în Renaştere a fost deosebit de intensă, căci viaţa acestuia, înrâurită negativ de culisele evenimentelor politice la care a fost martor, i‑a adus dizgraţia lui Augustus şi Tiberius, exilul şi moartea la Tomis. Destinul lui Ovidiu se asemăna cu destinul multor intelectuali din Renaştere, cu acela al antemergătorului Dante şi de aceea, poate că nu fără temei, preocuparea pentru mormântul acestuia îmbrăca forme similare celei pentru mormântul lui Dante, aflat la Ravenna. Sulmona, locul naşterii sale, i‑a cinstit cu statui memoria, încă de la începuturile evului modern. La Constanţa, bronzul comemorativ datorat lui Ettore Ferrari a fost înălţat pe soclu în 1887, în piaţa care de atunci poartă numele poetului latin.
Profesorul Trapp urmăreşte în studiul amintit „peregrinarea“ mormântului monumental, ridicat prin subscripţie publică celui exilat, ca urmare a sfârşitului tragic, dar ipso facto apoteotic. Nu numai mormântul circulă pe vaste spaţii, dar şi Tomisul e localizat divers, în veacurile Renaşterii. Imaginaţia poeţilor moderni de limbă latină şi a umaniştilor, în general, a jucat un rol însemnat, uneori chiar exclusiv, în formarea şi transformarea legendelor. Dl. Trapp ne arată că pe ţărmurile Mării Negre, monumentul se deplasează în hinterlandul nordic al acesteia, în Polonia, apoi în Ungaria; unii îl caută la Sulmona, alţii la Roma, unde chiar îl găsesc… Se susţinea şi „demonstra“ că Ovidiu a murit la Savaria (Szombathely), pe drumul de întoarcere în Italia (fig. 15). Faptul că vorbea de sarmaţi (absenţi din Dobrogea în vremea sa) şi că sarmaţii erau consideraţi strămoşi ai polonezilor, îi face pe cei din urmă să şi‑l revendice ca întâiul lor poet naţional.

La Roma, mormântul Nasonilor descoperit în 1674 şi datat pe la mijlocul secolului al II–lea e.n. e socotit mormântul poetului din pricina identităţii onomastice cu porecla acestuia şi fiindcă respectivul mormânt s‑ar fi suprapus locului (de la joncţiunea căii Flaminia cu calea Claudia), unde Ovidiu ar fi avut o vilă suburbană cu grădină (Epistole din Pont, I, VIII, 43–46: „grădinile din care se văd unindu‑se căile Flaminia şi Claudia“). Recurgând la bibliografia românească, profesorul Trapp constata că Miron Costin localiza exilul lui Ovidiu la Cetatea Albă (Tyras), iar Dimitrie Cantemir acolo sau la Chilia, în vreme ce Kogălniceanu îl transfera şi el de la Tomis la Cetatea Albă. Legendele ruseşti referitoare la acest subiect s‑au fixat tot asupra Cetăţii Albe. Studiul eruditului britanic este un model de cercetare exhaustivă; el nu îşi propune însă elucidarea existenţei de facto a unui mormânt monumental al lui Ovidiu, la Tomis sau aiurea. Să ne fie deci îngăduit să prezentăm pe scurt opinia noastră în atare privinţă.
Ovidiu a fost exilat la Tomis în anul 8 e.n. El a fost introdus la curtea lui Augustus de către Fabia, a treia soţie a poetului. Versurile sale s‑au bucurat de un succes imens, iar Ovidiu era adulat în înalta societate romană, desigur nu cea rigoristă şi „sănătoasă“ pe care Augustus voia să o plămădească. Intervin acele carmen et error care‑i pricinuiesc exilul. „Carmen“, cu siguranţă Ars Amatoria, va fi fost pretextul oficial al pedepsei. Despre error se poate bănui că era o chestiune de natură politică dinastică. Legăturile lui Ovidiu cu Iulia („demimondena“ fată a Iuliei, fiica lui Augustus, şi a lui Agrippa) l‑au determinat pe Principe să‑şi exileze nepoata în insula Trimerus, din largul coastelor Apuliei (unde moare abia în anul 28 e.n.) şi totodată pe Ovidiu la Tomis. În fruntea maşinaţiilor dinastice din familia lui Augustus s‑a aflat soţia acestuia, energica Livia, care urmărea îndepărtarea tuturor contracandidaţilor la succesiune, în vederea venirii la tron a fiului ei Tiberius, născut în 42 î.e.n. din căsătoria cu Tiberius Claudius Nero. Soarta, ajutată sau nu de Livia, a făcut ca Augustus să‑l adopte în cele din urmă pe Tiberius şi să moară (14 e.n.) nefericit că aproape nici unul dintre urmaşii săi direcţi nu mai erau în viaţă pentru a‑i putea urma (singurul său nepot, Agrippa Postumus, exilat şi el, a fost ucis imediat după moartea Principelui). Apariţia unui descendent masculin al nepoatei Iulia (din legătura acesteia cu Ovidiu) ar fi complicat inutil succesiunea la tron atât de grijuliu netezită de Livia în favoarea fiului ei. Augustus a condiţionat totuşi adoptarea lui Tiberius în anul 4 e.n., după moartea în acelaşi an a celor doi nepoţi de fiică (Iulia) Caius şi Lucius, de coadopţiunea lui Agrippa Postumus (al treilea fiu al Iuliei, născut după moartea tatălui său, în 12 î.e.n.) şi de preadopţiunea de către Tiberius a lui Germanicus, nepotul Liviei. Pe acest eşichier al adopţiunilor Livia deţinea poziţia cea mai avantajoasă (prin fiu şi nepot). Ovidiu a luat cu el în exil manuscrisul Fastelor (operă concepută în 12 cărţi), rămas la jumătate (Tristele, II, 549).

Poetul îl dedicase lui Augustus, dar după moartea acestuia, Ovidiu anunţă în epistola către Suillius (Ex Ponto, IV, 8) că poemul va fi dedicat lui Germanicus, poet şi el. Germanicus devenise în 17 e.n. comandant suprem în Orient, iar cvestorul său era acest Suillius, căsătorit cu fiica vitregă a lui Ovidiu, care spera că în acest chip va obţine anularea exilului. Ovidiu moare însă în acelaşi an (la vârsta de 60 de ani), iar Germanicus va cădea peste puţină vreme în dizgraţia lui Tiberius, murind otrăvit în 19 e.n. Orice speranţă ca rămăşiţele pământeşti ale exilatului de la Tomis să fie aduse la Roma, eventual de către fratele său Lucius, se spulberară prin dizgraţia şi dispariţia lui Germanicus. Spre deosebire de toate aceste conjecturi ale noastre, cel mai mare istoric contemporan al lumii romane, Sir Ronald Syme (The Roman Revolution, Oxford, retipărire 1974, p. 468) crede că error va fi fost de natură vulgară şi subalternă, nicidecum o imixtiune în gravele probleme dinastice, iar Augustus, pentru a abate atenţia de la comportarea imorală şi scandaloasă a nepoatei Iulia (argument forte în mâinile adversarilor celui ce, pe vremea când era doar simplu Octavian, ucisese zeci de mii de persoane „proscrise“) a ales un personaj inocent, un ţap ispăşitor, pe care exilându‑l să lase impresia stingerii înseşi a pricinii scandalului. Acest ţap ispăşitor era totodată un poet care nu colaborase la opera de regenerare a statului, întreprinsă de Augustus; mai mult încă, îşi permisese să persifleze gravele probleme la care Principele ţinea, asemuindu‑le „politicii şi bătăilor amorului“. A fost aşadar exilat prin simpla autoritate a lui Augustus, fără vreo procedură legală (Tristele, 2, 131–132: nec mea decreto damnasti facta senatus / nec mea selecto iudice iussa fuga est; „Faptele‑mi n‑au fost condamnate de senatorială sentinţă / Nici vreun judecător nu m‑a trimis în exil“).
Cum decurgea viaţa lui Ovidiu la Tomis? În ciuda lamentaţiilor sale, nu era chiar de nesuportat. În intenţia de a‑şi impresiona cititorii, el deformează chiar realităţile
geo-etnografice, dând loc, peste veacuri, la confuzii. Pe sciţii din jurul Callatidei (Mangalia) îi numeşte sarmaţi fiindcă se stabiliseră acolo, venind din nordul deltei Dunării. Afirmă că nu era înţeles de nimeni (Tristele, V, 10, 37–38), deşi vorbea greceşte ca unul ce studiase retorica şi la Atena. De grecii din cetate nu pomeneşte un cuvânt, cu toate că fusese ales de ei agonothet cu ocazia organizării de ceremonii pentru memoria lui Augustus (Ex Ponto, IV, 9, 101–116). Deducem de aici o oarecare înţelegere din partea lor pentru soarta vitregă a poetului, precum şi subscrierea la dorinţele lui de a fi rechemat. În cetate şi în jurul ei Ovidiu vede numai geţi. Unde vor fi fost cetăţenii greci ai oraşului, căci geţii erau eventual meteci, nu cetăţeni?
Care era situaţia juridică a raporturilor dintre Tomis şi Roma? Înainte de sosirea lui Ovidiu aici, litoralul vestic al Mării Negre fusese organizat de către Augustus ca praefectura orae maritimae (prefectura ţărmului mării), subordonată proconsulului Macedoniei.

În 15 e.n. Tiberius a întemeiat provincia Moesia, iar respectiva prefectură a fost subordonată guvernatorului provinciei. Ovidiu pomeneşte numele primului praefectus orae maritimae, Vestalis, în funcţie încă în anul 12 e.n. (Ex Ponto, IV, 7, 15). Tomis emitea monede de bronz autonome, dar cu chipul împăratului de la Roma pe avers. Oraşul se bucura de statutul de civitas foederata (oraş aliat) şi eventual de cel de civitas libera et immunis (cetate liberă şi scutită de dări). În anul 46 Claudius a integrat Dobrogea (Ripa Thraciae) provinciei romane Moesia. Atacurile dacilor la sud de Dunăre, mai ales cele din 86 e.n., când şi‑a aflat moartea legatul provinciei Moesia, Oppius Sabinus, l‑au determinat pe Domiţian să împartă în două întinsul ţinut al Moesiei, creând dintr‑una două unităţi administrative: Moesia Superior şi Moesia Inferior (în partea estică, până la Marea Neagră).
Este foarte probabil că tomitanii l‑au onorat pe Ovidiu cu un mormânt decent, în nici un caz cu unul monumental (cum le‑a plăcut modernilor să‑l reprezinte), de vreme ce însuşi poetul recunoaşte cât de lipsiţi de mijloace materiale erau, astfel că nu‑şi puteau repara zidurile cetăţii, iar barbarul le trecea când voia (Tristele, II, 7, 68: Pontica finitima terra sub hoste iacet). În timpul săpăturilor arheologice extensive de la Constanţa (anii ’56–’64), prilejuite de reconstrucţia oraşului modern, Vasile Canarache şi echipa sa au căutat zadarnic mormântul lui Ovidiu, presupus de înaintaşi a fi sarcofagul monumental anepigraf, dovedit în cele din urmă că a aparţinut unui agoranom al cetăţii (şeful pieţei, bineînţeles!). Dar incinta acum vizibilă a Tomisului este cea din veacul al III–lea e.n., cea de pe vremea lui Ovidiu aflându‑se cu mult înlăuntrul oraşului vechi, răscolit de fundaţii moderne adânci, începând cu perioada stăpânirii turceşti. Nici o speranţă de a‑l găsi acolo.
Cât priveşte ipoteza revenirii cenuşii lui Ovidiu la Roma şi a depunerii ei într‑un monument anume, împrejurările politice s‑au dovedit potrivnice (Iulia Minor moare în exil, în 28 e.n.). Ulterior se ridică problema, tot mai dificilă o dată cu trecerea timpului, a resurselor materiale şi a existenţei celor încă interesaţi într‑o atare pioasă dar costisitoare acţiune. Iată un exemplu concludent pentru cele afirmate. Pe la 238 e.n. moare în Dacia Inferior, la moşia sa de lângă Romula (Reşca) romanul Lucius Annius Octavius Valerianus care este înhumat acolo, iar pe una dintre ţiglele ce‑i acopereau trupul i se înscrie numele şi distihul elegiac pe care le regăsim (în chip absolut excepţional) şi pe capacul sarcofagului figurativ nefinisat, ambele piese descoperite intacte la Roma, în zona imediat suburbană a Via-ei Appia, şi aflate acum în noul Muzeu Lateran, mutat la Vatican.
Dacă o conjunctură tulbure şi accidentală care a durat câteva luni a decis înhumarea şi rămânerea lui Octavius Valerianus în Dacia, ce să aşteptăm în cazul unei interdicţii politice cum era cea de care fusese lovit Ovidiu?

Pe de altă parte ne imaginăm costul unui monument funerar. Proprietarul unei bogate moşii îşi permitea luxul unui sarcofag de marmură, nefinisat din pricina morţii premature a celui ce‑l comandase. Haterii, pe timpul Flaviilor, ca bogaţi antreprenori de construcţii, îşi ridicau un mausoleu de familie, decorat cu reliefuri bogate ce le atesta obârşia averii. Eurysaces, furnizorul pâinii armatei din zona Romei, pe vremea lui Iulius Caesar îşi ridică un monument funerar sub formă de cuptor pe care îl cruţă în imediata ei vecinătate şi Porta Maggiore, construită de Claudius. Putea dispune familia unui poet de mijloacele băneşti necesare durării în piatră a unei asemenea construcţii?
Mausoleul lui Augustus şi cel al lui Hadrian au fost golite de urnele şi sarcofagele lor. Nu cunoaştem nici o urnă sau sarcofag imperial. Nu s‑a păstrat locul de veci (?) al nici unui literat sau filosof. Cicero îşi făcea un merit din faptul că pe vremea chesturii sale în Sicilia, în 75 î.e.n., a descoperit mormântul neglijat al lui Arhimede (285–212 î.e.n.) şi a atras atenţia oamenilor de vază ai Siracuzei asupra acestei lipse de pietate faţă de unul din cei mai de seamă concetăţeni ai lor (Cicero, Discuţii purtate la Tusculum, V, 64 şi urm.). Aşa stăteau lucrurile la nici un veac şi jumătate de la moartea marelui fizician.
Horaţiu a exprimat cel dintâi ideea că opera scrisă este mormântul cel mai durabil al umanistului (Exegi monumentum aere perennius). Este un moment important în afirmarea cosmosului culturii şi a tradiţiei greco –latine.
Un mormânt nepieritor şi‑a pregătit Ovidiu prin Tristele şi Ponticele sale, căci, în ciuda speranţelor reiterate şi a şirului neîntrerupt de intervenţii menite să pună capăt exilului, ştia prea bine în adâncul său că acel „error“ care vexase înalte interese de dincolo de moarte nu‑i va fi niciodată iertat lui, înaintea nepoatei lui Augustus. Se va fi împăcat probabil, în pragul sfârşitului, cu gândul că cenuşa îi va rămâne şi se va pierde la Tomis, pe malurile Pontului Euxin şi că lumea nu‑i va mai şti decât versul. Dar păstrarea integrală (cu excepţia unei tragedii, Medeea, şi a versurilor getice, lucrări netrimise la Roma) a operei poetului latin este cu siguranţă omagiul cel mai pios adus de‑a lungul timpului. Înaintea lui Dante, Ovidiu îşi asumă personal consecinţele nefericite pe care opera, ca parte integrantă şi nepieritoare a cosmosului culturii, le poate avea asupra creatorului, conferindu‑i astfel aura de erou al umanismului. Prin el Roma este o dată mai mult străvechiul leagăn al romantismului poeţilor damnaţi, al căror epitaf generic pot fi socotite versurile lui Lamartine (Le poète mourant):
„Le poète est semblable aux oiseaux de passage
Qui ne bâtissent point leur nids sur le rivage,
Qui ne se posent point sur les rameaux des bois.
Nonchalement bercés sur le courant de l’onde
Ils passent en chantant loin des bords, et le monde
Ne connait rien d’eux que leur voix.“

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500