Antichitate și modernitate

HADRIAN, UN ÎMPĂRAT PESTE VEACURI

Superproducţiile cinematografice americane şi europene au apelat deseori la ecranizarea unor momente istorice sau a unor biografii celebre din antichitatea greco –romană. De valoare artistică cel mai adesea mediocră, dacă nu submediocră, atare ecranizări, ca şi literatura de duzină cu aceeaşi tematică, au oferit publicului celui mai larg şi mai comun, în ciuda inadvertenţelor şi erorilor flagrante, cel puţin ideea, prezentată grosso modo, a identităţii umanului peste secole şi milenii. Poate că acest lucru nu e chiar atât de neglijabil. Unor împăraţi precum Claudius I sau Iulian Apostatul le‑a fost consacrată o literatură beletristică notabilă, deopotrivă sub raport cantitativ şi valoric. Iulian Apostatul, datorită contestării creştinismului, a fost obiectul unor scrieri denigratoare, încă din vremea posterităţii sale imediate. În epoca modernă şi contemporană figura lui a devenit unul din subiectele preferate ale „romanului istoric“, formulă literară tot atât de pusă sub semnul întrebării ca şi pictura istorică. Personalitatea lui Iulian Apostatul a atras atenţia literaţilor de pretutindeni încă din veacul trecut (René Braun şi Jean Richier, coordonatori, L’empereur Julien, de l’histoire à la légende, volumul II, Paris, 1981). În 1962 apare o ultimă încercare masivă, romanul lui Gore Vidal, Iulian, cu mare succes de public, atât atunci cât şi mai târziu. Un jurnal imaginar, intitulat Visul împăratului, aparţinând lui André Fraigneau şi publicat în 1952, pare a prevesti Memoriile lui Hadrian al Margueritei Yourcenar. Hadrian este un personaj istoric intrat ultimul în galeria marilor figuri din antichitate evocate de beletristica modernă. Despre Memoriile lui Hadrian, R.–M. Albérès spunea (Histoire du roman moderne, Paris, 1962, p. 337–338) că „sunt monologul lent, jurnalul apocrif, jumătate prezent, jumătate trecut ale unui om care transpune fără încetare propria‑i experienţă, în registrul vocii lui. Inflexiunea contează în acest roman oratoric care a redescoperit discursul interior, folosit altă dată de poeţi... Se deschide astfel calea romanului «radiofonic» formă modernă a jurnalului intim; Marguerite Yourcenar, Jacques de Bourbon‑Busset (Pericle), Vintilă Horia, Michel Butor şi alţii. Prezenţa eroului e asigurată de vocea sa, de modularea ei, de alura confidenţei sau discursului, pe acest fond «naraţiunea» reintră în drepturi, dar se desfăşoară într‑un prezent continuu. Este procedeul filmului Hiroşima, dragostea mea“.
Şi totuşi Memoriile lui Hadrian nu pot fi reduse doar la atât, ele ocupă nu numai un loc central în opera Margueritei Yourcenar, ci şi unul special în peisajul literaturii contemporane. Această poziţie de excepţie rezultă dintr‑o triplă perspectivă asupra umanului: perspectiva istorică, perspectiva filosofică şi de morală comportamentală, perspectiva poetică; dintr‑o dublă situare pe înălţimi: Hadrian aflat în vârful piramidei sociale a imperiului e cu desăvârşire liber să se construiască, să se înalţe moral, iubind piscurile limpezi ale munţilor, de unde ca drumeţ şi gânditor poate contempla pământul şi îl poate lua vizual în posesie spre binele semenilor; autoarea, cunoscând ea însăşi aproape întregimea Imperiului roman străbătută de eroul ei, atinsese în vremea creaţiei definitive a operei acel floruit, numit pe greceşte akmé, şi care înseamnă vârsta deplinei conştiinţe de sine a individului, a deplinei cunoaşteri a semenilor şi a lumii căreia îi este contemporan; Marguerite Yourcenar şi‑a privit eroul şi epoca acestuia de pe culmea unui mare talent, a unei deosebite capacităţi de intuiţie istorică, a unei adânci şi lucide cunoaşteri a omenescului.

Pentru toate cele mai sus enumerate, suntem îndreptăţiţi a situa Memoriile lui Hadrian sub semnul sublimului, a cărui deontologie a rămas în esenţă aceeaşi de la autorul Tratatului omonim şi al celui Despre stil (Demetrios, ambele din secolul I e.n.) până astăzi.
De ce Hadrian? Marguerite Yourcenar ne răspunde limpede: „Dacă acest om n‑ar fi menţinut pacea lumii şi n‑ar fi refăcut economia imperiului, fericirile şi nefericirile sale personale m‑ar fi interesat prea puţin“; şi: „Acest secol al doilea mă interesează fiindcă a fost, pentru foarte multă vreme, cel al ultimilor oameni liberi“ (Carnet de note).
Autoarea îşi abordează eroul şi secolul său nu numai cu simpatie şi deosebit talent literar, ci după un studiu amănunţit şi critic al izvoarelor de orice fel. Idealul mărturisit al ei este: „Să refaci dinlăuntru ceea ce arheologii secolului XIX au făcut din afară“ (Carnet de note), iar metoda sa istorică se află în detaliu expusă în deja amintitul Carnet de note la „Memoriile lui Hadrian“ şi în Nota finală, ambele aflate în continuarea textului acestui roman. De reuşita atât pe plan istoric cât şi literar a unei astfel de temerare încercări credem că cititorul îşi poate da lesne seama. Evenimentele din prima jumătate a celui de al doilea veac al imperiului apar într‑o lumină firească, aspectele sociale şi economice ale lumii romane fiind prinse de obicei în fraze de o densitate şi exactitate demne de gândirea marelui istoric al antichităţii, contemporan tinereţii Margueritei Yourcenar, care a fost Mihail Rostovtzeff (Istoria socială şi economică a Imperiului roman, ediţia princeps, Oxford, 1926). Din punct de vedere istoric, romanul a atins acea înaltă rigoare ştiinţifică, recunoscută prin includerea lui în bibliografia articolului despre Hadrian din deosebit de selectivul şi temeinicul Oxford Classical Dictionary, ediţia a II–a, Oxford, 1970.
Lui Hadrian lumea romană i‑a datorat într‑adevăr împlinirea universalismului ei. Împăratul a ştiut să pună temeliile unei păci trainice, în special cu parţii, care avea să dureze aproape un secol. Renunţarea la cuceririle lui Traian în Orient precum şi acordarea unor subsidii principilor turbulenţi din zonă a fost înţeleptul şi modicul preţ plătit spre a obţine liniştea în afara hotarelor romane, în zona cea mai fierbinte a acestora. Pacea însemna în conştiinţa neamurilor barbare şi teama de armata romană. Hadrian a ştiut să menţină pe picior de luptă, prin neîncetate instrucţii şi lucrări genistice, totalitatea legiunilor răspândite de‑a lungul frontierelor întărite (limes) care au fost completate şi refăcute din ordinul său, atât în Orient cât şi în Occident. Două treimi din cei douăzeci şi unu de ani de domnie, împăratul le‑a petrecut în călătorii şi vizite de lucru, inspectând deopotrivă mediul militar cât şi cel civil al provinciilor. El, cel dintâi dintre împăraţi, a edificat o politică de încurajare susţinută a economiilor provinciale, pe specificul lor, făcând din aceste mari unităţi administrative ale imperiului temeiul viabil al Romei civilizatoare: „Roma nu mai e doar Roma“.

A extins antenele comerţului provincial până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute: China, India, Indonezia (unde s‑au descoperit monede şi pietre gravate romane din acea perioadă), sudul Africii, nordul Europei şi lumea sarmato–scitică din nord‑estul continentului nostru. Cu el acea romana voluntas (voinţa romană) începe să‑şi schimbe sensul din centrifug şi cuceritor, în centripet: voinţa de a fi roman. Ordinea şi prosperitatea imperiului aveau să atragă cu timpul tot mai multe populaţii din afara limes‑ului, dornice să se bucure de pacea şi bunăstarea romană.
Neîndoielnic, Traian a fost un mare împărat. Forma principatului său a însemnat actualizarea celei augustane la noile condiţii create după un veac de funcţionare. Renunţarea la succesiunea dinastică în favoarea eligibilităţii, restabilirea autorităţii senatului, în fine, revenirea la un regim imperial firesc, pragmatic, după teroarea şi totalitarismul lui Domiţian sunt trăsăturile pozitive fundamentale ale guvernării celui mai bun dintre împăraţi: Optimus Princeps. Mare capacitate militară, strălucit organizator al campaniilor sale, pasionat constructor la Roma, dar şi în întreaga Italie, Traian nu a ştiut însă pune punct elanului său de adevărat prim conchistador hispanic (născut la Italica, azi Santi Ponce, unde ulterior au văzut lumina zilei Hadrian şi Teodosius I). Cucerirea Daciei era o necesitate ţinând de domeniul strategiei globale: faptul că romanii nu stăpâneau nici un teritoriu în stânga Dunării, din centrul continentului până la vărsarea fluviului, avea ca urmare coalizarea concomitentă, în unele momente, a tuturor neamurilor locuitoare la nord de marea arteră de navigaţie. Malul stâng al Dunării era în acelaşi timp un bulevard pe care puteau circula, înţelese între ele, neamurile din nordul Mării Negre până pe Valea Rinului. Regatul dacic al lui Decebal constituia o serioasă ameninţare pentru Roma atât prin perpetua stare de beligeranţă a acestui popor cât şi prin apropierea lui de Italia şi de capitala imperiului; în acelaşi timp el primejduia căile de comunicaţie terestră ale statului roman, prin nordul Adriaticii şi Balcani, cu posesiunile sale din Orient. Soluţia creării unui prieten de‑a stânga Dunării, cucerindu‑se o parte a Daciei istorice, s‑a impus de la sine încă de pe vremea lui Domiţian ale cărui lupte cu Decebal, soldate cu binecunoscuta pace negociată şi subsidiată, au demonstrat tocmai ceea ce trebuia demonstrat: că neutralizarea dacilor făcea posibilă rapida lichidare a oricărei mişcări a neamurilor germanice, scurtând totodată calea de acces către centrul Europei a legiunilor cantonate în Orient.
Traian socotea că‑l va zdrobi pe Decebal într‑un singur război. Diversiunea celui din urmă în Moesia Inferior, culminând cu marea bătălie de la Adamclisi, unde au pierit aproape patru mii de ostaşi romani, iar Traian a putut fi victorios doar în ultima clipă, graţie intervenţiei acelui praefectus castrorum (şeful spatelui, înmormântat în Mausoleul tumular de lângă Trofeu), a arătat că de fapt ilustrul împărat de obârşie hispanică îl subestimase pe dac sau mai bine spus nu ţinuse seama că fostul adversar al lui Domiţian putea încă utiliza bulevardul din stânga Dunării, coalizând etniile barbare împotriva imperiului şi aplicându‑i lovitura în zona cea mai descoperită: la sud de fluviu, în Dacia Pontică, teritoriu de altminteri locuit de geţi şi controlat de veacuri, până a fi stăpânit de romani, de regii geto-daci de la nordul Danubiului.

Hadrian a participat la primul război dacic în calitate de ofiţer de stat major. El a cunoscut îndeaproape locurile şi oamenii de aici, a avut mai mult răgaz decât Traian (ale cărui Comentarii s‑au pierdut) să mediteze asupra mentalităţii unui mare şi viteaz popor aflat în stricta vecinătate a puternicului şi imensului imperiu. El a putut constata că dacii erau de fapt integraţi iradierii romane, mult deosebiţi de barbarii sarmaţi sau germanici, incapabili de a concepe o politică militară de lungă durată sau una paşnică, cu garanţii stabile pentru ambele părţi. Aici, în Dacia, încolţeşte în mintea acestui om de excepţie ideea unui „commonwealth“ roman axat pe interesul populaţiilor limitrofe de a se bucura de protecţia Romei, protejând‑o la rândul lor de atacurile barbarilor mai îndepărtaţi. Idee generoasă şi de incontestabilă valoare politică, din păcate fundată doar pe elementul dacic, singurul care atinsese un grad avansat de istoricizare, graţie secularelor contacte cu civilizaţia greacă, şi tocmai prin acest fapt capabil să manipuleze el însuşi, după bunu‑i plac, etniile din zonă împotriva Romei, conştient de puterea şi ascendentul ce la avea asupra lor.
Care era de fapt esenţa acestui antiromanism ireductibil de care Hadrian pare să‑şi fi dat seama şi pentru care, o dată venit la putere, s‑a străduit să întreprindă totul spre a‑l face nenociv? În ce priveşte Dacia, singura, după cum spuneam, în atare situaţie pe cuprinsul ariei central‑europene a imperiului, esenţa antiromanismului era de natură economică, nu recentă, ci mai mult decât seculară. Să ne reamintim că opţiunea lui Burebista pentru Pompei, la jumătatea veacului I î.e.n., semnifica adeziunea la politica acestuia de refacere a economiei elenistice tradiţionale a Orientului roman, economie a unei zone în care Dacia îşi avea locul ei câştigat încă de la mijlocul primei vârste a fierului, deci cu mult înaintea apariţiei regatelor elenistice însele. Din acest context firesc Dacia s‑a văzut exclusă prin înaintarea romanilor în Balcani, iar cuantumul comerţului roman cu Dacia până în secolul II e.n., deşi destul de ridicat după cum o dovedesc tezaurele de monede de argint romane descoperite pe teritoriul ţării noastre, era probabil cu totul nesatisfăcător pentru potenţialul economic al dacilor care nu mai aveau cui să‑şi vândă produsele, imperiul fiind unicul client, omniprezent, dar în acelaşi timp saturat de produsele propriilor provincii. Dacia era deci abandonată sorţii ei vitrege: aproape exclusă din circuitul comercial, ca partener liber, şi neintegrată lumii romane, ca provincie (vezi în acest sens cartea noastră Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982, p. 123–148). Statutul intermediar pe care Hadrian îl visa pentru Dacia şi alte etnii în situaţie asemănătoare era imposibil de aplicat în condiţiile economice ale imperiului în vremea lui Traian, condiţii destul de precare, moştenite ca atare şi exacerbate de politica militaristă a împăratului. Dacia trebuia deci cucerită. Roma se angajase pe acest drum şi nu mai putea da înapoi.

În ce o priveşte, Dacia lui Decebal nu‑şi putea rezolva problemele economice şi politice, ea nu putea desfiinţa imperiul oriental al Romei, nici modifica optica occidentală cu care erau tratate problemele specifice, vitale, ale acestuia. Abia Hadrian va trece la respectiva modificare de optică, cu hotărâre şi în deplină şi justificată cunoştinţă de cauză, greşit judecat pe moment la Roma, dar confirmat ulterior prin roadele acestei politici ce aveau a fi culese de urmaşii săi imperiali. Aşadar, din punctul de vedere al necesităţii istorice, pentru înşişi dacii, Dacia trebuia cucerită, dacă ne putem exprima astfel.
La al doilea război dacic, Hadrian ia parte în calitate de comandant al Legiunii întâi Minervia. Cheltuielile genistice ale imperiului sunt enorme. Podul de peste Dunăre nu era numai o soluţie tactică, ci şi una de viitor, politică. Atare lucrare costisitoare, unică în vremea ei, anunţa şi consfinţea dinainte transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană. Departe de a împrospăta finanţele imperiului, prada dacică în aur şi argint, mult exagerată de istorici ca Ioannes Lydus, a acoperit cheltuielile de război, jocurile triumfale de la Roma, construcţia Forului lui Traian şi preparativele militare pentru campania partică. Din această pradă pe care exegeza modernă nu o mai consideră fabuloasă de peste o jumătate de veac, Hadrian primeşte un corn de băut (ryton), împodobit cu aur şi încrustat cu pietre (corn figurând pe friza îngustă, artizanală, de sub cornişa Arcului triumfal de la Benevento) şi pe care lexiconul Suda ne informează că viitorul împărat avea să‑l închine lui Zeus Casios, adorat pe vârful Muntelui Casios, în Siria.
„Eneidul Traian, stăpânind peste toţi muritorii
Zeilor mare stăpân, Casiului Zeus a dat
Cupe‑o pereche, ofrande frumos cizelate şi‑n aur
Cornul de bour legat, fruntea prăzii ce‑a luat
Geţilor celor trufaşi, zdrobiţi în fine acuma,
Mult timp cu arma loviţi până ce‑au fost biruiţi...“
Împăratul Hadrian, în Antologia Palatină, VI, 332.
Dacă chipul lui Traian străjuieşte obârşiile latinităţii danubiene, voinţa aproape necunoscută a lui Hadrian în ce priveşte păstrarea recent cuceritei provincii în imperiu a fost determinantă pentru existenţa noastră ca români. Marguerite Yourcenar ne face a înţelege, pe linia tradiţională a istoriografiei, din ce raţiuni a reţinut Hadrian, din toate cuceririle lui Traian, doar Dacia. Împăratul a avut în vedere situaţia strategică mai înainte expusă. În 118, când se afla în Dacia, a constatat că rănile războiului erau departe de a fi vindecate. Nici starea Moesiei nu era mai bună. Abandonarea Daciei ar fi însemnat a expune atacurilor barbare o provincie tot atât de slăbită. Afluxul romanilor în noile teritorii era deosebit de mare.

Armata numeroasă care rezida aici îşi întemeiase familii, uneori abuzând de acest drept: militarii aveau mai multe soţii şi mai multe rânduri de copii. De altminteri în Dacia au fost descoperite şi cele mai numeroase diplome militare de lăsare la vatră şi împroprietărire (în raport cu suprafaţa provinciei şi anii stăpânirii romane). Monumentele funerare sculptate ne înfăţişează pe răposaţi în calitatea lor de pater familias, înconjuraţi de o mulţime de copii, ca nicăieri altundeva în imperiu. Aşa se explică de ce repopularea şi romanizarea Daciei provinciale s‑a efectuat rapid, iar limba maternă (dacă) a cedat în faţa covârşitorului factor lingvistic patern (latina). Conştient de începutul impetuos al acestui proces unic în felul lui, Hadrian a consimţit să păstreze Dacia în imperiu şi pentru a da satisfacţie celor ce‑l învinuiau de a fi rupt total cu politica părintelui său adoptiv. Raţiunea strategică ce dictase cucerirea Daciei îşi va menţine valabilitatea şi după retragerea aureliană, când Oltenia şi Muntenia precum şi sudul Moldovei vor rămâne sub controlul imperiului, de la Constantin cel Mare la Iustinian, bucurându‑se la început de un veac de linişte sub protecţia militară a federaţilor goţi.
Parcurgând Memoriile lui Hadrian, cititorul va realiza importanţa operei militare, administrative şi economice a împăratului pentru întreg Imperiul roman şi pentru Dacia în mod deosebit. Iată unul din motivele pentru care cartea Margueritei Yourcenar este atât de strâns legată de interesul românilor pentru propria lor istorie.

*

Înălţimea perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar, aşa cum se obiectivează aceasta în cartea pe care o discutăm, este rezultatul cunoaşterii temeinice a lumii greco –romane, a limbilor greacă şi latină, rodul meditaţiei îndelungate asupra rădăcinilor şi devenirilor civilizaţiei europene precum şi asupra primejdiilor ce au ameninţat‑o şi o ameninţă astăzi mai mult şi mai grav decât oricând.
Încă în 1932 Marguerite Yourcenar publică un studiu despre Pindar în care întrevedem aproape maturizate capacităţile de intuiţie, reconstituire şi generalizare ce alcătuiesc câteva din multiplele trăsături subtile şi deopotrivă viguroase ale versiunii definitive a Memoriilor lui Hadrian. Iată câteva rânduri semnificative din acest volum de tinereţe: „Asia reprezenta un stadiu pe care Grecia îl depăşise: în artă pe cel al hieratismului, în ştiinţă pe cel al magiei, în filosofie pe cel al misticii ereditare transmise prin colegiile sacerdotale... Structura ei de imensă monarhie era fundamental opusă independenţei micilor cetăţi... De aici eterna dublă ameninţare: a despotismului şi a fanatismului... Dar Asia poate fi preferată. O credinţă religioasă venită de acolo a stăpânit Europa o mie de ani... Este posibil ca altă credinţă, de data aceasta socială... să o stăpânească la rându‑i“. Un pasaj deosebit de interesant – pasaj care aminteşte pe acela al lui D. Merejkovski din al său Iulian Apostatul, când împăratul vrând să organizeze sărbătoarea Panateneelor în capitala intelectuală a Greciei de odinioară nu mai găseşte pentru cortegiul fecioarelor decât... curtezane – aruncă asupra viselor filelenice ale acestuia o lumină nostalgică, mult estompată în Memorii:

„Când şase sute de ani mai târziu, Hadrian va încerca să reorganizeze Jocurile olimpice, el nu va reuşi decât să însceneze o solemnă comedie în care atleţii de profesie joacă de minune fără să priceapă ceea ce joacă“.
În opera literară a Margueritei Yourcenar este de făcut o netă distincţie între lucrările de reconstituire a trecutului, cum sunt Memoriile lui Hadrian sau L’oeuvre au noir (Piatra filosofală, Editura Univers, 1971) şi acelea având ca pretext o temă aparţinând unei vremi revolute, un mit de pildă. Dintre acestea din urmă, situându‑se ca valoare artistică foarte aproape de Memorii, trebuie amintită Electra sau căderea măştilor, piesă în două părţi şi zece scene.
Revenind însă la perspectiva istorică, la dragostea pentru trecut ca formă de trăire a prezentului, avem a aminti cuvintele Margueritei Yourcenar – adevărată profesie de credinţă – consemnate în acea gravă şi optimistă confesiune care este volumul Les yeux ouverts, Paris, 1980 (la care vom recurge în cele ce urmează): „Când pomenim despre dragostea pentru trecut trebuie să luăm seama că în fapt e vorba de dragostea de viaţă: viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul fiindcă acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirea oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca şi prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal sau pur şi simplu oarecare“. Reproşându‑i‑se uneori lipsa de înţelegere pentru nou în literatură şi artă, Marguerite Yourcenar a ţinut să nuanţeze: „N‑am avut niciodată încredere în actualitate, în cea literară, artistică, în cea a vieţii. Cel puţin ceea ce se consideră actualitate şi care nu e decât stratul cel mai superficial al lucrurilor“ (Les yeux ouverts, p. 65).
Exerciţiile de coborâre în trecut de care pomeneşte în Carnetul de note, exerciţii ce aveau drept scop actualizarea trecutului, sunt întrucâtva simetrice sau complementare acelora de proiectare a prezentului pe fundalul trecutului, acţiune nu reductivă şi simplificatoare a celui dintâi, ci de recurgere la esenţă prin metoda mereu adaptabilă a factorului comun. În acest sens, pentru definirea perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar, deosebit de elocvent este eseul scris în 1958 (care dă de fapt expresie experienţelor anterioare ce au dus la redactarea definitivă a Memoriilor), intitulat: Les visages de l’histoire dans l’Histoire Auguste şi inclus în volumul Sous bénéfice d’inventaire, ediţie definitivă, Gallimard, 1978. Este vorba, în speţă, de o culegere de scrieri (cuprinse sub numele de Istoria Augustă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971) datorate mai multor autori care tratează biografiile împăraţilor de la Hadrian la Numerian (117–284 e.n.), scrieri redactate în secolul al IV–lea e.n. Natura acestor biografii este mai degrabă pasională şi subiectivă decât obiectivă şi ştiinţifică.

„În ciuda lungii liste a documentelor false, a afirmaţiilor inepte şi a confuziilor de nume, de date şi de evenimente, eroarea şi minciuna înfloresc adesea în Istoria Augustă, mai puţin în enunţarea faptelor decât în interpretarea dată acestora. În nouă cazuri din zece minciuna e dictată de ura partizană sau de linguşirea principelui la putere. Portretul lui Gallienus nu e decât un pamflet inspirat de ranchiuna senatorială; cel al lui Claudius Goticus conţine aproape tot atât adevăr ca un discurs electoral din zilele noastre sau ca unul funebru din secolul XVII. Commodus a fost un principe detestabil, dar viaţa sa scrisă de Lampridius nu e decât un furios rechizitoriu post‑mortem. Istoricii susţin, în mare, grupul plutocratic şi conservator ce devenise senatul.“
Pentru Marguerite Yourcenar nu este important dacă cei şase autori ai celor 39 de biografii imperiale au fost în realitate una şi aceeaşi persoană sau dacă opera în întregimea ei a fost scrisă mai târziu decât ar fi voit să lase impresia presupusul ei unic autor. Importante nu sunt nici erorile şi nici falsurile evidente, ci pe de o parte, mentalitatea care se degajă din operă, cea pe care ea o reflectă indirect, iar pe de alta, ideea despre amurgul unei civilizaţii pe care scriitoarea o deduce din noianul de fapte. Anularea noţiunilor de „decadenţă“ şi de „progres“ obiectivate altfel decât în ordinea spiritului, încă şi aici într‑un mod foarte particular şi înalt, este una din caracteristicile perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar. „Oamenilor finelui veacului trecut, decadenţa romană le apărea sub aspectul unor patricieni încununaţi cu roze, sprijinindu‑se cu cotul pe perne sau pe fete frumoase ori chiar, aşa cum şi i‑a închipuit Verlaine, compunând indolenţi acrostihuri şi privind trecând pe uriaşii barbari albi. În ce ne priveşte suntem mai bine informaţi asupra felului în care o civilizaţie ajunge să piară. Nu din pricina abuzurilor, a viciilor sau a crimelor care există de când lumea, căci nimic nu poate dovedi că cruzimea lui Aurelian a fost mai cumplită decât cea a lui Octavian, ori că venalitatea în Roma lui Didius Iulianus era mai mare decât în cea a lui Sylla. Bolile de care se moare sunt mai specifice, mai complexe, mai lente, uneori mai greu de descoperit şi de definit. Am învăţat însă a recunoaşte gigantismul care nu‑i decât o contrafacere nesănătoasă a unui proces de creştere, risipă care te face să crezi în existenţa bogăţiilor ce, iată, nu mai există, supraabundenţa repede înlocuită cu foametea la cele dintâi semne de criză, distracţiile organizate de sus, atmosfera de inerţie şi panică, de autoritarism şi anarhie, reafirmările pompoase ale unui trecut măreţ în mijlocul mediocrităţii şi dezordinii actuale, reformele care nu sunt decât paliative şi acele accese de virtute ce se manifestă doar prin măsuri radicale, gustul pentru senzaţional ce duce la triumful politicii celei mai cumplite, pe cei câţiva oameni de geniu prost secundaţi şi rătăciţi în gloata grosolanilor descurcăreţi, a nebunilor violenţi, a oamenilor de bine nepricepuţi şi a înţelepţilor neputincioşi. Cititorul modern se află la el acasă în Istoria Augustă“.

Felul în care Marguerite Yourcenar şi‑a construit propria perspectivă istorică şi în ultimă instanţă justeţea acestei construcţii au fost confirmate prin aceea că ea, cea dintâi în literatura occidentală a tras semnalul de alarmă în ce priveşte primejdia apariţiei în Italia a fascismului. Romanul care denunţă tumoarea malignă ce a dus la izbucnirea ultimei conflagraţii mondiale se intitulează Denier du rêve (Obolul visului) şi a apărut în 1934. El a fost substanţial restructurat prin anii 1958–1959 în vederea actualei versiuni definitive. În 1961 autoarei i s‑a solicitat dramatizarea uneia din cărţile sale. A ales Denier du rêve, astfel ivindu‑se piesa în trei acte Rendre à César.
Geneza romanului antifascist şi cea a Memoriilor lui Hadrian au multe puncte comune. Neocezarul Mussolini imită (căci există şi o implacabilă lege a imitaţiei faptelor condamnate şi condamnabile) pe cezarii romani demenţi şi megalomani pentru ca la rându‑i să fie imitat şi întrecut de caporalul Hitler. În eseul despre Istoria Augustă Marguerite Yourcenar a ţinut să precizeze, în sensul celor de mai sus, că haoticele aventuri cuprinse în acele biografii „se prelungesc până în zilele noastre, până la Hitler dând ultimele lui bătălii în Sicilia sau la Benevento, aidoma unui cezar al imperiului romano–germanic medieval, sau până la Mussolini ucis în timpul fugii, iar apoi spânzurat de picioare într‑un garaj din Milano, murind în secolul XX de moartea unui împărat din veacul al treilea“.
Încă de la apariţie, Memoriile lui Hadrian au fost o carte de actualitate, nu numai în ce priveşte trecutul recent, ci şi viitorul nu prea îndepărtat: „Imediat după terminarea războiului, în 1945, mai întrevedeam posibilitatea reorganizării lumii – speranţă pe care cei mai mulţi dintre noi au pierdut‑o, chiar dacă prin disciplină şi curaj acţionează ca şi cum ar avea‑o încă. Între Memorii şi L’oeuvre au noir s‑au interpus din păcate 15 ani de experienţă tristă“ (Les yeux ouverts, p. 170).
Împăratul Hadrian avea şi el propria sa viziune asupra istoriei şi era optimist în ce priveşte viitorul îndepărtat. Ştia că civilizaţia romană va avea un sfârşit, dar era ferm convins că alte neamuri („barbare“, dar în fapt mult mai puţin barbare decât se credea) vor duce mai departe făclia Romei. Strânsese în biblioteci, în hambarele sufletului, sumedenie de cărţi în multiple cópii, pentru foamea spirituală a vremurilor tulburi. Se ocupase îndeaproape de refacerea echilibrului naturii, plantând păduri în Asia, scoţând din pârloagă pământurile roditoare ale Italiei, creând în tot imperiul ferme model specializate pe anumite produse vegetale şi animale, oprind devastarea florei şi faunei în regiunile excesiv exploatate. Se preocupase de echilibrul demografic, protejând Italia de depopulare, întemeind nenumărate aşezări urbane în provincii, cu meniri agrare, comerciale, de prestigiu politic, cultural şi religios. De formaţie precumpănitor stoică, Hadrian, ca dealtfel toţi înţelepţii antichităţii, ştiau că asupra pământului se va abate inevitabil moartea cosmică, într‑un viitor atât de îndepărtat încât depăşeşte cu mult calculele generaţiilor de oameni.

Împăratul n‑avea cum să prevadă „progresul“ tehnic care trebuie să ducă la potenţiala dispariţie a vieţii pe planeta noastră printr‑un eventual dezastru nuclear. Această carte care te face să gândeşti serios asupra destinului civilizaţiei umane, care‑ţi deschide ferestre spre toate marile probleme ale vieţii, îţi stârneşte dorinţa de a găsi în ea, tocmai prin valabilitatea perspectivei istorice de care vorbeam, răspunsul la întrebarea arzătoare a omului de astăzi, confruntat cu tripla primejdie: nucleară, a dezechilibrului ecologic şi a suprapopulaţiei.
Marguerite Yourcenar este o neobosită militantă pentru supravieţuirea omenirii. Contribuie material şi propagandistic la revenirea omului către forme de viaţă compatibile cu natura înconjurătoare, la refacerea şi protejarea acesteia, la cruţarea faunei, la interzicerea experienţelor atomice: „Primejdiile care ne ameninţă sunt imediate, fizice, reducând în mod fatal la aproape nimic conflictele ideologice. Dacă omul supravieţuieşte, ceea ce nu‑i sigur, am putea visa la o societate postindustrială, adică folosind minimum de tehnici... cum să ghiceşti ce se va întâmpla peste o generaţie?“ (Les yeus ouverts, p. 268).
Alienarea omului de natură este dublată de cea faţă de marile valori ale trecutului, de consumismul acaparant: „Condamn ignoranţa care domneşte acum în democraţii ca şi în regimurile totalitare. Această ignoranţă este atât de puternică, adesea totală încât ai spune că e dorită de sistem dacă nu de regim“ (op. cit., p. 271).
Consumismul şi idealurile acestuia uniformizează şi sărăceşte lumea, o depersonalizează: „Nu‑mi pasă de naţionalisme. Însă etniile există şi vor fi parte a ordinii lucrurilor; nu e cazul ca ele să devină agresive. Sistemele noastre distrug etniile ca şi echilibrul sociologic“ (op. cit., p. 273). Cum pot fi depăşite aceste grele vremuri de încercare? Prin îndărătnică înţelepciune activă, ne răspunde Marguerite Yourcenar în cartea din care am dat atât de multe citate. Care sunt modalităţile acestei înţelepciuni active, ale moralei comportamentale? Mutatis mutandis, ele sunt cele ale împăratului Hadrian. Prin perspectiva lor filosofică, Memoriile oferă răspunsul la arzătoarea întrebare de care aminteam şi pe care şi‑o pune omul de astăzi. Vom supravieţui fiind înţelepţi prin temperare şi regândire a condiţiei şi idealurilor omeneşti în împrejurările dificile ale acestei tranziţii. Căci este neîndoielnic vorba (exceptând dezastrul) de o tranziţie de la o formă de civilizaţie la alta. Important este ca ea să se producă fără o mare cezură, prin preluarea concentrată, în spirit şi nu în detaliu, a zestrei culturale anterioare, pentru că însăşi această zestre va forma credinţa viitoare a omenirii, raţiunea ei de a exista, idealul ei de a trăi pentru perfecţionarea integrală a speciei, pentru jocul perfect al fiinţării, pentru fericirea existenţei raţionale şi deopotrivă sufleteşti. Omul civilizaţiei postindustriale nu va fi un mutilat, obligat să păşească pe calea aceloraşi vechi eresuri, ci unul capabil să cânte pe claviatura imensei orgi a dobândirilor lui spirituale.

Marguerite Yourcenar spunea în Carnetul de note că secolul al II–lea a interesat‑o pentru că a fost pentru multă vreme veacul ultimilor oameni liberi. Liberi pentru că nealienaţi sub nici o formă, liberi pentru că, după o celebră frază a lui Flaubert, citată de mulţi şi de romanciera noastră însăşi: „Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat“ (fragment dintr‑o scrisoare către doamna Des Genettes). Marguerite Yourcenar a vrut să înţeleagă cum acest lucru a fost posibil într‑o vreme în care a trăit şi Hadrian. De aceea răspunsul pe care împăratul îl dă complexelor probleme ale timpului său poate să ne sugereze astăzi unul propriu, al nostru, pentru realitatea căreia avem a‑i face faţă. Memoriile, în întregimea lor, constituie de fapt acest răspuns. În cele ce urmează voi insista doar asupra câtorva chestiuni ţinând de actualitatea perspectivei filosofice şi de morală comportamentală pe care se întemeiază răspunsul împăratului şi respectiv, eventual, cel al contemporaneităţii noastre.

*

Memoriile lui Hadrian ilustrează în modul cel mai strălucit tema raportului antichitate‑modernitate. Grupajele de probleme ale celei de a doua perspective pe care mi‑am propus să o analizez sunt: formarea individului, libertate şi disciplină, alienarea prin dogmatism.
Împăratul se autostudiază continuu şi se studiază retrospectiv. Iată ce ne spune Marguerite Yourcenar despre el, în afara Carnetului de note şi a Notei din cuprinsul prezentului volum. Textele aparţin, desigur, mărturisirilor din Les yeux ouverts. „Am privit mereu – cititorii mei observă însă rar acest lucru – istoria lui Hadrian ca un fel de construcţie piramidală: urcuşul lent către luarea în posesie a sinelui şi a puterii; anii de echilibru urmaţi de beţie – care e de asemenea un mare moment, dacă vreţi; apoi prăbuşirea, coborârea grabnică; şi din nou construcţia, de pe solul gol, a ultimilor ani, obiceiurile şi riturile romane acceptate, după experienţele exotice de odinioară, munca ce trebuia să continuie cu orice preţ, îndurarea bolii“. Hadrian aparţine vremii sale, dar prin deosebita lui înzestrare spirituală este contemporanul omului modern: „În toate a fost foarte inteligent. Dacă a privit mult înspre trecut, nu a neglijat totuşi viitorul. E mai apropiat de noi decât tipul de împărat roman al lui Suetonius, într‑un fel e un om al Renaşterii... Hadrian nu e sclipitor. E unul din lucrurile care‑mi plac la el; e mai ales lucid cu mari deschideri spre realităţile ce‑i sunt necunoscute, cele barbare de pildă pe care ni le închipuim mult mai barbare decât vor fi fost“. Despre Zenon (Piatra filosofală), comparat cu Hadrian, autoarea subliniază că Zenon nu e un Anti‑Hadrian. „Temperamentele lor diferă. Hadrian e mult mai sangvin, mult mai influenţat de emoţiile imediate, mult mai susceptibil de a se prăbuşi în nefericire. Există căderi verticale în viaţa lui Hadrian... Spre deosebire de creştinism... Hadrian păstrează încă sentimentul grecesc al fericirii lesnicioase.

Grecii, chiar când în străfundul lor erau disperaţi, au iubit întotdeauna viaţa. Fericirea e o noţiune ce contează pentru Hadrian. Ea nu contează pentru Zenon. Pentru Hadrian există un raport foarte clar între mărire şi fericire. Hadrian e Vărsătorul, generozitatea, un fel de debordare, iar pentru Zenon sunt Peştii... E sigur, în tot cazul, că împăratul e prin natură solar, iar Zenon e naturalmente nocturn. Sunt doi poli complementari ai sferei umane, aşa cum am văzut‑o eu“.
Dacă în Carnetul de note Marguerite Yourcenar opune un îndreptăţit nu categoric celor dispuşi să vadă în Hadrian un alter–ego al autoarei, aproape două decenii mai târziu constată un fapt uluitor; împăratul care s‑a autoconstruit şi pe care scriitoarea l‑a reconstruit, reconstituindu‑l din mărturiile istorice, îşi răsfrânge puterea sa de model uman asupra aceleia care i‑a oferit din nou existenţa şi actualitatea printr‑o capodoperă literară. „Se pare că tot ce am încercat să exprim în privinţa lui Hadrian se răsfrânge într‑un fel asupra mea. Luciditatea lui întăreşte puţina luciditate ce o am; în momente de criză îmi reamintesc de acelea pe care le‑a traversat şi le‑a dominat; mă susţin ale sale disciplina augusta şi virtus augusta; încă şi mai mult îmi place ultima lui deviză de bolnav: patientia“. Adevărul este că fiecare din cititorii acestei cărţi e supus unui proces de binefăcătoare purificare (katharsis) şi că scrierea operează lent dar profund asupra conştiinţei individului, întărindu‑l moralmente, dinamizându‑l, înseninându‑l. De altminteri autoarea însăşi mărturiseşte că în multe scrisori, cititorii acestei cărţi traduse în şaisprezece limbi (în şaptesprezece, deci, cu versiunea românească) îi mulţumesc tocmai fiindcă i‑a ajutat să îndure perioadele grele ale vieţii lor, întorcându‑i uneori de pe calea sinuciderii.
Hadrian a urcat toate treptele acelei paideie (educaţii) greco –romane, până la vârsta maturităţii. Informarea lui în disciplinele umaniste întrecea cu mult media obişnuită celor culţi. Împăratul era prin natură un amator temporis acti (iubitor al timpului trecut). Formaţia sa de viitor conducător al imperiului nu era cea (pe care dealtfel o detesta) a unui principe ereditar, pregătit să „guverneze“ ci a unuia care iubea viaţa, curios fiind să cunoască în chip raţional şi sufleteşte toate aspectele ei, formaţia filosofică fiind funciarmente stoică. Un stoicism aflat undeva la mijloc, între cel de nuanţă cerebrală al lui Seneca, de pildă, şi stoicismul de coloratură sentimentală al lui Marcus Aurelius. Împlinirea datoriei, principalul comandament stoic roman, a găsit în tânărul Hadrian, care nu dispreţuia plăcerile trupului şi ale artelor, un vehement cultivator. Chiar împlinirea acelor treburi mai puţin agreabile sau cu totul dezagreabile devenea pentru bărbatul tânăr o modalitate de disciplinare a bărbăţiei sale. Pentru oamenii superiori ca Hadrian, filosofia stoică era departe de a reprezenta o cârje a existenţei. Omul capabil să facă faţă tuturor împrejurărilor vieţii, în spiritul bărbăţiei şi omeniei, acest ideal şi acest canon singure contau. Sprijinul omului era el însuşi şi trebuia să‑şi edifice necontenit atare suport interior.

Ostenitoare existenţă, se va spune, de ea fiind capabili numai acea categorie de eroi ai lui Carlyle ce se află în fruntea treburilor omeneşti, „eroii politici“ cum i‑a denumit o cercetare comparatistă românească în care absenţa „eroului“ Hadrian este, printre altele, regretabilă (Alexandru Cizek, Eroi politici ai antichităţii, Editura Univers, 1976). Dar formaţia individuală a lui Hadrian nu era destinată puterii supreme şi fusese realizată cu mult înainte de dobândirea ei. Viitorul împărat a ţinut în mod special să ducă viaţa obişnuită a unui particular şi să înfrunte toate asperităţile ei. Pe calea ascezei n‑a mers prea departe pentru că asceza, ca orice exces, dezumanizează, schilodeşte natura firească a omului. Formaţia individuală a lui Hadrian îmbracă o exemplaritate valabilă în esenţă pentru toate timpurile.
Filelenismul ce i s‑a reproşat deseori de romanii tradiţionalişti era nu numai o înclinaţie culturală personală, ci, de la un anumit punct încolo, o opţiune politică a unui cetăţean conştient al imperiului şi a unui viitor cadru administrativ al acestuia.
Problemele sociale, comerciale, politice şi militare ale Romei nu se aflau atât în Occident, cât mai ales în Orient unde ele deveniseră cronice. Orientul roman grecofon fusese dezavantajat, în ciuda înaltului său nivel de civilizaţie, încă de pe vremea republicii. Dovezi ale acestei politici greşite sunt nume ca Mitridate VI Eupator, cu marea revoltă antiromană pe care o stârneşte şi în capul căreia se pune, sau romani conştienţi de situaţia disperată a părţii răsăritene a lumii lor, ca Pompei şi Marcus Antonius care au încercat să‑i amelioreze starea şi să‑i vindece rănile.
Filelenismul lui Hadrian îi mai neliniştea pe romani pentru că „studentul grec“ practica el însuşi literatura, muzica, pictura. Or după Nero, un împărat artist era din principiu compromis în ochii latinilor. Fiecare popor cu prejudecăţile lui!
Dacă formarea individului este o problemă personală cu repercusiuni sociale, cea a libertăţii şi disciplinei este una socială cu urmări individuale. Statul roman în vremea lui Hadrian se afla în faza principatului, adică a puterii supreme deţinute de o singură persoană. Nu mai putea fi vorba de nici un fel de nostalgic ideal republican. Chestiunea acută ce se pusese, în special de stoici, între tiranie şi guvernare luminată, fusese rezolvată în favoarea ultimei, începând cu Traian. Pe de altă parte, imperiul era un stat multietnic, un mozaic de limbi, credinţe, obiceiuri, de care conducerea supremă a ţinut mereu seama, păstrând, pe cât posibil, un echilibru, o toleranţă şi o autonomie reală care să genereze dezvoltarea, mulţumirea şi coeziunea şi să evite tulburările, nesiguranţa şi tensiunea. În acest sens Imperiul roman aproape că nu a avut probleme interne. Cu câteva fireşti şi binecunoscute excepţii.

În astfel de condiţii libertatea nu putea fi decât de factură stoică, o libertate interioară de care se putea bucura deopotrivă şi sclavul şi omul juridiceşte liber. Libertatea individuală era deci determinată de cea socială prin două coordonate: sclavia şi supunerea la regimul imperial. Neîndoielnic, sclavia era o tară grea a lumii romane, dar soarta sclavilor nu mai era de mult integral la dispoziţia stăpânilor. Pe Hadrian însuşi l‑a preocupat legiferarea în favoarea sclavilor a unui statut superior celor anterioare. Supunerea faţă de regimul imperial consta în acceptarea stării de fapt, în recunoaşterea rolului de seamă al armatei şi în practicarea cultului simbolic, nu al persoanei împăratului, ci al geniului imperial încarnat în fiinţa aflată la cârma statului.
A existat în societatea romană, până la sfârşitul imperiului, un cult al muncii, al lucrului bine făcut, rezultat al unei discipline ce ţinea de formarea individului. Libertatea care era economică, de credinţă, de administraţie şi organizare locală, de iniţiativă era suficientă dezvoltării normale a individului; să nu se uite că de cel puţin trei forme ale acestei libertăţi puteau beneficia şi sclavii. Politica, în sensul modern al cuvântului, era ceva de care se interesau prea puţini, în special persoanele aflate la Roma şi aparţinând cercului puterii. Deci o clasă politică extrem de redusă. Pe această stare de fapt s‑a clădit forţa, coeziunea şi puterea de atracţie şi civilizatorie a imperiului. Arta de a trăi avea loc de desfăşurare ca oricare alta. De aceea, precum remarca Marguerite Yourcenar, fericirea era lesne de atins, constituind un ţel pentru toate categoriile umane. La care se putea ajunge nu doar o dată şi pentru scurtă vreme, ci de mai multe ori şi pentru cât mai mult timp. Totul era la îndemâna omului. Mai trebuia oare să‑i implore pe zei pentru a‑i da ceea ce singur îşi putea lua? Cât a durat această stare de lucruri? Secolul al II–lea în tot cazul, vremea apogeului imperiului, dealtfel. Parţial şi în prima jumătate a veacului următor, până la începerea marii crize.
Cum a fost posibil acel veac de aur? Era un dar picat din niciodată prea generosul buzunar al zeilor? Câtuşi de puţin. Era rodul extraordinarei capacităţi administrative a lui Hadrian care a ştiut să‑şi creeze cadre de înaltă calitate, de la nivelul Consiliului principelui şi al cancelariei imperiale până la administraţia superioară şi medie a provinciilor. Cadre alese după criteriile priceperii şi iniţiativei, astfel încât maşina o dată montată să poată funcţiona singură, autogenerându‑se şi autocorectându‑se. În aceasta constă geniul unui adevărat conducător. Cel ce se crede genial, vrând să rezolve totul singur, nu va aduce decât haosul şi ruina administraţilor. Hadrian a fost un real binefăcător al imperiului. Formarea individuală de care s‑a preocupat atât, i‑a folosit apoi formării colaboratorilor apropiaţi. Disciplina augusta nu însemna teroarea edictelor imperiale, ce ar fi plouat cu găleata, ci normala ordine a lucrurilor lăsate să se aşeze de la sine, discret supravegheate, în făgaşul libertăţii lor.

Exemplul autoconstrucţiei lui Hadrian i‑a servit Margueritei Yourcenar, după cum ea însăşi afirmă, pentru realizarea personajului Tezeu din piesa Qui n’a pas son Minotaure?, rescrisă prin 1957. Tezeu ca şi Hadrian sunt modele ale omului, eroi în sensul mitologiei greceşti, prin aceea că aspiră către perfecţiunea umană ca expresie a divinului.
Dar ce însemna divinul pentru acel secol al doilea al erei noastre când zeii nu mai existau, iar Hristos nu exista încă? Religia greco–romană nu a fost niciodată dogmatică, nebizuindu‑se de altminteri pe nici un text scris. Zeităţile erau abstractizări sacre ale unor atitudini umane faţă de natură şi societate. Romanii în special au înmulţit aceste sacre abstractizări pe linia civismului şi pragmatismului social care le era specific. Omul era încarnarea unei părţi a divinului ca participant privilegiat doar prin raţiune la existenţa universală. Prin raţiune şi practicarea virtuţilor umane el putea fi în mai mare sau mai mică măsură „divin“. Concepţie diametral opusă celei asiatice conform căreia divinul era extramundan, coborând asupra indivizilor „aleşi“: regi, profeţi etc. Asemenea lumii care s‑a desprins din haos devenind cosmos, adică ordine, imperiul asigura ordinea prin disciplina raţională liber consimţită (drept, filosofie, morală) care nu cunoştea şi se opunea esenţialmente constrângerii (aplicată uneori „barbarilor“). Ministranţii acestui cosmos social erau funcţionarii imperiali şi acea categorie de profesionişti intelectuali (ingineri, medici, profesori, avocaţi, retori etc.) pe care Hadrian s‑a străduit să o sporească şi să o optimizeze. Împăratul îşi dădea seama că fără cei toţi amintiţi o civilizaţie nu poate fiinţa. Evenimente mult mai târzii aveau să‑i confirme certitudinea. Când spre sfârşitul secolului al III–lea armata va pune practic mâna pe putere, funcţiile mari şi mici ale statului fiind încredinţate unei soldăţimi ignorante, imperiul a fost pe marginea prăpastiei. Diocleţian şi Constantin au recurs la aparatul tradiţional, la „intelectualitatea“ alungată ca inutilă, lucrurile reintrând în făgaşul în care mai puteau reintra.
Încă din timpul lui Hadrian, Asia începuse să‑şi verse peste lumea greco –romană o serie de culte străine de spiritul ei. Culte care prindeau mai ales în rândurile armatei prin obedienţa cerută adoranţilor, vecină cu disciplina şi supunerea militară. Culte de esenţă dogmatică, gnostică, de salvare, situând salvarea nu în puterea individului sau colectivităţii ca misterele tradiţionale, greceşti mai ales, ci a divinităţii extralumeşti. Multe din ele erau exclusiviste. Nici un alt zeu (în accepţiunea greco–romană mai sus menţionată), în afara celui revelat, nu era bun şi trebuia îndepărtat. Dogmatice şi intolerante. Mozaismul „fundamentalist“ şi creştinismul s‑au vădit a fi cele mai periculoase dintre acestea. Cel din urmă a cunoscut răspândirea şi oficializarea pe care le ştim, ducând la alienarea omului antic de propria sa fire şi civilizaţie. În raport cu filosofia şi etica greco –romană, din care ulterior, adică începând din secolul al III–lea a luat cât a putut mai mult spre a face faţă exigenţelor claselor culte, creştinismul poate fi considerat o pseudomorfoză de tip spenglerian.

Paginile din Memoriile lui Hadrian consacrate dogmatismului deopotrivă iudaic şi creştin sunt, alături de atâtea altele, antologice. Rareori atare lucruri au fost judecate aşa de obiectiv şi de cu bun simţ. Nu este cazul să repetăm aici idei pe care cititorul le‑a aflat încă de la începutul cărţii de faţă.
Ne place ori nu, suntem nevoiţi a recunoaşte că alienarea omului antic prin dogma creştină se afla la baza dezechilibrului actual dintre tehnică şi restul cosmosului culturii. Interdicţiile dogmatice au barat în toate marile religii ale omenirii diverse domenii importante ale spiritului. Spiritualitatea greco–romană era printre cele mai libere ale planetei noastre în momentul în care cultul acelui om de excepţie (în micul său context istoric) care a fost Hristos – dar atât de asiatic ca structură – s‑a întins aidoma unui nor sufocant peste o lume ce respirase vreme de secole aerul raţiunii celei mai slobode. În antichitatea greacă tehnica era considerată, ca şi arta, vulgară şi subalternă, în vreme ce filosofia începuse, o dată cu Aristotel, să se delimiteze de ştiinţă. Lumea romană îşi diminuase dispreţul faţă de tehnică, alăturându‑i, în ce priveşte domeniul practic, încă puţin numeroasele dobândiri ale ştiinţei. Societatea romană pornise însă pe drumul lent dar sigur al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii până la nivelul moştenirii filosofice greceşti. Echilibrarea în acest fel a lumii antice ar fi dus poate la o creştere armonioasă a civilizaţiei mediteraneene şi apoi europene în condiţiile abandonării ca neeficient a sistemului sclavagist. Dogmatismul creştin a oprit totul în loc pentru un mileniu. În vreme ce Renaşterea, de pildă, a putut atinge repede culmi spirituale, pe baza culturii antice, utopiile ei tehnice, elocvente prin numărul şi caracterul lor vizionar, ori încercările de ştiinţă teoretică s‑au înscris cu binecunoscutele jertfe aduse dogmatismului bisericii, ca cele dintâi licăriri ale noului tehnicism european. Nu e vorba deci numai de o anumită slabă dezvoltare a forţelor de producţie, dezvoltare ce trebuie ea însăşi privită ca epifenomen al condiţionării mai sus schiţate acea „vulgată“ despre care vorbea Momigliano (vezi p. 30). Până în secolul luminilor, gândirea filosofică a bătut practic pasul pe loc: ingenioase variaţii pe teme străvechi, deformate ori reformate. Dacă revocarea Edictului de la Nantes avea să ducă peste un veac la Revoluţia franceză, tot el va fi şi cauza noii despărţiri a ştiinţei de filosofie, a revoluţiei tehnice, a morţii lui Dumnezeu, cum avea să spună Zarathustra, şi, în fine, a exploziei tehnologice din ultimul secol. Această explozie neasimilată şi aproape fatală este la rândul ei, dintr‑un alt punct de vedere, epifenomenul obrocului dogmatic creştin care a domnit excesiv de mult asupra civilizaţiei europene şi a iradierilor ei pe celelalte continente. Ca să nu mai vorbim de civilizaţiile pe care acest dogmatism le‑a lichidat fizic pe vaste şi originale zone alogene asupra cărora s‑a extins. Niciodată Roma imperială n‑ar fi făcut aşa ceva. Ideea de imperialism totalitar este de obârşie dogmatică şi asiatică. Astăzi sudura între tehnologie şi domeniile spiritului nu mai e posibilă decât pentru o infimă minoritate care nu contează şi este exclusă din jocul puterii.

Nu intenţionăm a face din tradiţia de până astăzi a bisericii creştine ţapul ispăşitor al aberantei situaţii actuale. Marguerite Yourcenar n‑a mers în mărturisirile ei până acolo. Noi vorbim aici doar în numele nostru. Hadrian ar fi judecat însă la fel. Iar paginile în care este expusă concepţia sa stoică despre universul aflat în diversificare şi creştere (aidoma celui einsteinian) sunt de o seninătate a gândirii şi de o poezie a rostirii acesteia demne de Platon. Într‑adevăr, religia greco–romană era o metaforă sacră a inteligenţei şi virtuţilor spirituale omeneşti. Hadrian credea că eşti divin atunci când poţi contribui la creşterea „corolei de minuni a lumii“, la sporirea circumvoluţiunilor fiinţării, la diversificarea infinită a ei. În toate însă trebuie ţinută cumpăna, în cele ale propriei fiinţe cât şi în ale lumii în fruntea căreia se afla. Ceea ce deosebeşte spiritul european (recte greco–roman în străfunduri, în ciuda dogmei creştine) de una din feţele Asiei sunt motivele pentru care împăratul blamează autodistrugerea voluntară a înţeleptului indian. Înseamnă să păcătuieşti împotriva fiinţării (a divinităţii), ieşind din ritmul acela care trebuie să fie al individului şi al cosmosului. Aici rezidă modernitatea gândirii lui Hadrian ce cugeta la fel ca mulţi alţi înţelepţi ai vremii lui. Distrugerea „corolei de minuni a lumii“ înaintea morţii cosmice este astăzi mai posibilă decât oricând.
Vasta cultură a împăratului, ca şi a Margueritei Yourcenar dau perspectivei filosofice şi de morală comportamentală o pregnanţă deosebită, recomandând‑o ca temă de reflectare şi modalitate de supravieţuire în actualitate, de depăşire a crizei morale a omului modern. Mai mult decât potenţialul dezastru nuclear, evitarea celui ecologic şi a celui spiritual stau în puterea fiecăruia din noi. Într‑o disciplină augusta, într‑o virtus augusta pe care trebuie să reînvăţăm a le practica. Suntem astăzi mult mai „liberi“ şi mai „divini“ decât Hadrian, dintr‑un anumit punct de vedere; altminteri, ce să mai vorbim: împăratul călătorea, se hrănea şi locuia foarte modest. Înălţimea fizică de pe care privea pământul era cel mult vârful unui munte mijlociu. Ne hrănim, călătorim şi locuim astăzi infinit mai bine ca împăratul roman. Pământul l‑am privit chiar de pe Lună. În a sa Poetică, Aristotel face o precizare, ce mai târziu a fost reluată de romantici (V. Hugo, Prefaţa la Cromwell), şi anume că cercetat prea îndeaproape aspectul unui lucru scapă cuprinderii ochiului (urâtul fiind partea, incompletul) iar contemplat prea de departe el se sustrage puterii de distingere a acestuia. Oare nu cumva oamenii de azi, greşind prin a‑şi privi prea de departe planeta şi alienându‑se tot mai mult de micile ei bucurii adevărate se îmbolnăvesc de acea indiferenţă hipertrofică şi megalomană ce cu o clipă înainte de a‑i ucide îi face să guste din beţia puterii fără margini şi din înşelăciunea aberantei împliniri?
Acestea ar fi câteva din lecţiile şi soluţiile sugerate de cea de a doua perspectivă asupra umanului propusă de Memoriile lui Hadrian.

*

Despre perspectiva poetică a cărţii, cititorul îşi dă seama foarte repede şi anume în clipa în care se întreabă, speriat de posibila lipsă de temeinicie a culturii sale, cum de nu aflase nimic până atunci despre un text antic atât de plin de miez şi aşa de aproape de inima lui? Îşi reaminteşte apoi că de fapt e o scriere contemporană, motiv pentru care se adresează grabnic Carnetului de note, continuând însă lectura cu sentimentul avut la început. Şi cu el rămâne şi după terminarea romanului. După cum o şi spune, autoarea a vrut să dispară în spatele operei, în rolul discret de secretar ab animis al împăratului. A reuşit pe deplin. Căror cauze se datorează atare reuşită?
Romanul este de fapt un poem în proză, cum spunea Albérès, şi această sevă şi‑o trage din întâlnirea Margueritei Yourcenar cu lumea mediteraneană. Poezie ce răbufneşte ca un izvor puternic şi limpede dintr‑o stâncă bătută de soare, la marginea mării albastre, presărate cu insule. În 1936 apare Feux, iar peste doi ani Les songes et les sortes şi Nouvelles orientales, cărţi care definesc orizontul imaginilor poetice ale autoarei şi de unde se vor desprinde şi vor prolifera cele întâlnite în Memorii şi în lucrările definitivate după publicarea Pietrei filosofale.
Pentru a reconstitui spaţiul intelectual al lui Hadrian, Marguerite Yourcenar a recitit în original întreaga literatură greacă şi latină de care dispunea împăratul, cea care, evident, a ajuns până la noi. Impresia de autentică sursă antică pe care o produce textul provine în primul rând din structura frazei, similară cu cea a prozei istorice latine a vremii: Tacit şi Suetonius. Şi în special Tacit, maestru al artei cuvântului. Condensarea maximă a informaţiei plurivalente. Cele câteva sute de pagini ale versiunii definitive a romanului au în spate mii de pagini (vezi Carnetul de note) de proză din care aceasta s‑a sublimat. Apoi ritmul şi clauzele tipice prozei literare taciteice.
Dincolo de autenticul talent al Margueritei Yourcenar, Memoriile au însemnat un uriaş efort fizic şi intelectual. Dar pentru ca opera să se întrupeze desăvârşit, urma să fie găsit recipientul cel mai potrivit conţinutului: „Deci Hadrian, pentru a arunca acea lungă privire asupra vieţii sale, trebuia să se folosească de instrumentul lucid al lumii greco–romane al cărei reprezentant era, adică de cuvântul organizat, aproape impersonal. Mi‑am dat seama că monologul era singura formă posibilă şi nu am introdus în text dialogul pentru că nu ştim cum vorbeau acei oameni. Mult mai târziu am publicat în Nouvelle revue française un lung eseu ce va apărea în volum zilele acestea, în care am explicat imensa dificultate de a face să vorbească personajele antichităţii“ (Les yeux ouverts, p. 149).

*

Fiindcă între Memoriile lui Hadrian şi Les yeus ouverts există o puternică întrepătrundere, împăratul părând a cugeta uneori asupra contemporaneităţii noastre prin rostirea Margueritei Yourcenar, voi da în paginile care urmează o traducere selectivă din volumul la care am apelat completiv atât de des în rândurile de mai sus.

Convorbirile de‑a lungul mai multor ani ale Margueritei Yourcenar cu Matthieu Galey, critic literar şi gazetar, au apărut la Paris, la editura „Le Centurion“, în 1980, scurtă vreme de la alegerea ilustrei scriitoare ca membră a Academiei franceze, la 6 martie 1980. După cum declară în Prefaţa sa, interlocutorul şi‑a redus la minimum intervenţiile pentru a‑i lăsa scriitoarei câmpul cel mai întins cu putinţă desfăşurării propriilor gânduri şi mărturisiri. Titlul însuşi al acestei captivante cărţi reia ultimele cuvinte ale împăratului şi ale Memoriilor lui Hadrian: „Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschişi…“.
Cele treizeci de capitole ale cărţii înfăţişează, fără a recurge la o înşiruire livrescă, biografia, opera şi gândurile Margueritei Yourcenar despre lumea contemporană şi gravele ei probleme. Selecţiunea propusă aici cititorului a fost operată cu precădere din cea de a treia parte. Au fost păstrate titlurile originale ale capitolelor din care s‑au extras fragmentele traduse. Ne‑am străduit ca antologarea să nu altereze spiritul şi sensul general al opiniilor autoarei.
Desigur că unele dintre acestea sunt controversabile şi neîndoielnic aceasta este funciara lor intenţionalitate. Nimeni nu poate da rezolvări globale şi definitive realităţilor care în multe privinţe au şi scăpat de sub controlul oamenilor. Tot timpul trebuie să fim cu ochii deschişi. Unul din pericolele majore este cel nuclear. Deşi Marguerite Yourcenar se declară neinteresată de domeniul politicului (în sensul politicii interne), trebuie subliniat faptul că doar pe cale politică poate fi dezamorsată catastrofa ce ameninţă planeta prin izbucnirea unui război atomic. Din acest motiv am şi plasat la începutul prezentei antologări rândurile despre „apolitic“; va ieşi astfel în evidenţă necesitatea politicului în evitarea războiului ce ne pândeşte. Marguerite Yourcenar nu şi‑a propus să ofere soluţii eficiente în politica internaţională pentru că nu are nici pregătirea, nici experienţa necesară discutării acestor chestiuni. Neatingerea domeniului este o recunoaştere tacită deopotrivă a dificultăţii şi complexităţii lui ca şi aceea a necalificării autoarei.
Reţinem însă ca deosebit de realistă, printre atâtea alte gânduri sincere şi profunde, ideea că spre a preveni catastrofa ecologică omul trebuie să reînveţe a trăi pentru a putea să mai trăiască pe pământ. În această privinţă fiecare din noi trebuie să fie un element activ şi optimizator. Austeritatea vieţii fizice va deveni în mod obligatoriu echivalentul libertăţii sociale. Marguerite Yourcenar ne oferă în aceste pagini un model de înţelepciune practică, valabil nu numai pentru vârstnici, ci propune măsuri dintre cele mai simple privind educaţia tineretului de oriunde.
Cele de mai jos constituie încă un prilej de serioasă meditaţie asupra viitorului omenirii, dacă ea va afla cum să şi‑l făurească atât cât mai este timp.

*

„Nu veţi afla o noutate atrăgându‑vă atenţia că orice persoană care afirmă că este apolitică, este în general o persoană de dreapta.
Lăsaţi‑mă să cuget la această afirmaţie prea categorică pentru a mi se părea acceptabilă… Atare formulă dovedeşte pur şi simplu că ideologia de stânga este pentru moment mai puternică decât politica de dreapta, sau se străduieşte să fie. Orice minoritar pare apolitic grupului majoritar în mijlocul căruia se află. Pentru Mussolini orice scriitor care nu aderă la politica sa imperială era neîndoielnic un «apolitic» anarhist.
Aşa se face că oamenii zişi «de stânga» au prea deseori naivitatea credincioşilor primelor timpuri ale creştinismului, convinşi că soluţiile lor sunt în chip necesar bune şi visând, ca toţi credincioşii, la un fel de paradis mereu de neatins în final, deoarece omul este imperfect şi nici un vis de perfecţiune nu poate fi nici pe jumătate realizat fără a stârni deopotrivă violenţa şi greşeala.
Nu spun că atare visări escatologice sunt rele pentru că sunt de stânga, spun că sunt rele fiindcă sunt transformate în formule goale. În fond sunt convinsă că nu există regim politic care să nu poată fi perfect, dacă omul care‑l aplică este perfect şi tot perfecţi sunt şi cei care‑l acceptă. Un comunist ideal ar fi divin. Dar şi un monarh luminat, aşa cum îl dorea Voltaire, ar fi deopotrivă divin. Numai că unde sunt? O monarhie cu un rege sublim ce ar fi capabil să se înconjoare de consilieri sublimi, perfect! Arătaţi‑mi-i. Aici se înşală monarhiştii, dacă astfel de oameni mai există. Ei nu văd că regele lor ar recurge de îndată la echivalenţii domnilor Giscar d’Estaing sau Mitterrand pentru funcţia de prim‑ministru şi că la oficiul poştal s‑ar afla acelaşi funcţionar, ori sosia sa. Capitalistul tehnocrat care pretinde că va aduce fericirea pe pământ prin procedeele sale de ucenic vrăjitor mi se pare, dealtfel, că aparţine aceleiaşi specii. Vremea etichetelor politice cred că este depăşită sau trebuie depăşită.
— Dar în acea vreme, imediat după Frontul Popular, în momentul în care numeroşi scriitori au devenit dintr‑o dată «angajaţi», Gide, Malraux, Bernanos şi chiar Mauriac, care a fost poziţia dv.?
— Indiferentă. Stăteam atât de puţin în Franţa încât aceasta‑mi părea mai depărtată decât Spania, mai depărtată decât Grecia. Desigur, în acele timpuri, un Malraux, de pildă, a cheltuit o imensă elocinţă, dar în această elocinţă eu simţeam retorica. Mi se pare că niciodată n‑a fost foarte sigur de sine înainte de a‑l întâlni pe de Gaulle. Se simţea tot timpul că Cuceritorii, că anarhismul politic al lui Malraux constituia adevăratul său fond.
Din unele puncte de vedere îl admir mult pe Malraux, dar niciodată nu mi‑a făcut impresia unui om convins; era un mare actor. Iar către sfârşit, acest lucru suna cam a gol. Se simte în Antimemorii. Niciodată aici nu poţi deosebi adevărul de fals, el însuşi neţinând să fie deosebit şi nemaideosebindu‑l. În Tăierea stejarilor (Les chênes qu’on abat) este cu neputinţă să afli cine întreabă şi cine răspunde. Este Malraux peste tot şi totdeauna, de altminteri deseori superb. Angajările lui de stânga, apoi angajarea sa alături de General păreau o magmă de cuvinte, care se forma şi se reforma aidoma norilor la apusul soarelui.

O PARANTEZĂ
……………………
— … Când aţi sosit în Statele Unite?
— În noiembrie 1939, în vremea «bizarului război», dar nu era prima mea vizită în America; petrecusem aici câteva luni de iarnă şi de primăvară în 1937–1938. Apoi m‑am reîntors în Italia. Avem o căsuţă la Capri. Acolo începusem Lovitura de graţie; am terminat‑o la Sorrento, cu puţin înaintea crizei de la München. De acolo am plecat în Germania şi Austria – spectacolul nazismului, văzut de aproape, era cumplit – apoi am revenit în Grecia unde scontam să trăiesc. Aveam de gând să mă statornicesc acolo pentru totdeauna. Numai că am fost chemată în Franţa, pentru diverse motive, în august, adică sosisem tocmai pentru declaraţia de război. Am ezitat. M‑am dus chiar să‑l văd pe Giraudoux, care n‑avea nimic să‑mi ofere în Grecia, nici măcar cea mai neînsemnată conferinţă de ţinut, cel mai mic post cultural, iar în ce mă priveşte nu mai dispuneam de mijloace spre a mă reîntoarce. Atunci mi‑a scris Grace Frick care tocmai căpătase un post universitar la New York şi pe care o cunoşteam de aproape doi ani; «de ce nu vii?» Am plecat la New York, socotind că voi rămâne acolo şase luni…
…………………….
— Şi ce‑aţi învăţat de la studenţii dv.?
— … Trebuie să spun că nu‑mi plăcea să predau deoarece îmi păstrasem obiceiurile, învăţată să‑mi dospesc încet gândul; îmi plăcea să citesc fără a avea drept scop imediat de a trece altora conţinutul lecturilor mele. Îmi plăcea să‑mi fac planuri, să mă gândesc la ce voi scrie odată, poate, dacă îmi va fi dat să trăiesc.
Mai exista apoi şi rutina muncii, care era grea, cu atât mai mult cu cât locuiam departe şi‑mi trebuiau două–trei ore de autobuz sau de tren, în vagoanele supraaglomerate din vremea războiului, pentru a ajunge la New York; pe de altă parte simţeam în chip foarte stânjenitor aspectul factice al educaţiei americane.
Ştiinţa nu le era câtuşi de puţin transmisă studenţilor. Mi‑am dat seama că ajungeau la cultura aşa‑zis superioară cu un bagaj mult prea sărac de informaţii, încât totul rămânea foarte vag, plutitor. Li se vorbea despre teatrul chinez, dar mulţi din ei nu‑l citiseră pe Shakespeare nici pe Bernard Shaw. Pe un profesor l‑am auzit spunând că ştiinţele naturale se demodaseră; pe un altul că astronomia era lipsită de importanţă (bineînţeles că aceasta se petrecea înaintea explorărilor spaţiale) prin comparaţie cu fizica nucleară. Erau deseori neştiutori din pasiune pentru modă. Nimic care să‑ţi îngăduie să clădeşti mai târziu nu era destul de solid aşezat la aceşti adolescenţi.
— Credeţi că dacă aţi fi practicat atare profesie în Europa aţi fi fost mai mulţumită?

— Nu ştiu, deoarece cunosc foarte puţin mediul educaţional din Europa. Aş fi suferit probabil, dimpotrivă, din pricina programelor prea rigide, de pe urma unui aspect exagerat faţă de un anumit intelectualism care nu e neapărat mai autentic, nici mai bun. În vreme ce aici, în America, un elev care ar fi vrut cu adevărat, ar fi putut învăţa şi realiza totul.
Le spuneam acest lucru foarte des, dar tocmai pentru aceea se arătau prea puţin dispuşi să rişte. Aceşti americani păcătuiau printr‑un fel de dorinţă de înregimentare, în ciuda aparentei lor libertăţi… Mulţi dintre studenţii mei din acei ani nu ştiau ce să facă cu libertatea lor. Din lipsă de pasiune. Sunt foarte şocată de lipsa de pasiune şi cred chiar că violenţa este la americani consecinţa unei lipse de pasiune. Deoarece foarte puţini oameni doresc într‑adevăr să facă ceva cu dăruire, violenţa devine un derivativ…
……………….
Am vorbit mai sus despre defectele educaţiei americane, care sunt considerabile. Trebuie să ne gândim însă şi la aptitudinea pe care o au mulţi americani (aptitudine mai mare decât a noastră) pentru treburile publice, pentru voluntariatul umanitar sau filantropic, pasiunea cu care îmbrăţişează cauzele minoritare, activismul în cel mai bun sens al cuvântului. Nu contenesc a‑mi exprima satisfacţia, aici şi oriunde, că în ciuda greşelilor uneori fatale ale politicii şi instituţiilor, în ciuda prejudecăţilor socotite valabile şi a modelor ori a preferinţelor prefabricate, unele fiinţe (sau atâtea fiinţe? N‑am numărat.) dau dovadă, în fiecare generaţie, de virtuţi şi merite umane. Dealtfel am regăsit şi verificat aceleaşi impresii în Parisul anului 1968. Totul este însă în necontenită schimbare.
……………………..
— Dar să revenim la America anului ’40. Locuiaţi în împrejurimile New York‑ului şi neîndoielnic eraţi în acel moment în faţa unor opţiuni politice.
— Abia dacă erau opţiuni; te hotărai spontan. M‑am înscris imediat în rândurile lui de Gaulle. Văzusem Germania înainte de război şi am găsit‑o cumplită şi sinistră; în consecinţă n‑am fost niciodată victima acelui gen de miraj pe care atâţia oameni… Céline, de pildă, sau Jaloux l‑au văzut (pentru a cita doi scriitori de factură foarte diferită) şi pe care un anumit număr de persoane cunoscute de mine în Franţa au crezut că‑l văd. Montherlant de asemenea, alt exemplu. Cunoşteam însă prea bine Germania ca să am iluzii.
Francezii habar n‑aveau. Trebuie să ne amintim de felul naiv cum vorbeau despre atare lucru; îşi închipuiau că Hitler aducea ordinea, în vreme ce o grosolană dezordine domnea în mijlocul autoritarismului, precum se întâmplă atât de des. În general, dictaturile se caracterizează printr‑o grosolană dezordine.

……………………
O INSULĂ ÎN AMERICA

— Totdeauna mi‑au plăcut insulele. Am îndrăgit Eubeea, am îndrăgit Egina, am îndrăgit Capri – mult mai puţin turistică decât se spune, atunci când trăieşti într‑un colţ pierdut. Fiecare insulă este o mică lume în sine, un mic univers în miniatură. Vedeţi câtă lume cunoşti aici. Dacă aş fi locuit un apartament la New York n‑aş fi cunoscut nici a zecea parte din oamenii pe care îi cunosc în această insulă din Maine. Şi apoi marea aeriseşte totuşi. Ai sentimentul că te afli pe o frontieră dintre univers şi lumea oamenilor…
………..
— Când aţi sosit pe această insulă?
— În 1942, cred. Ca toată lumea, am aşteptat mai întâi zi de zi, la New York, momentul reîntoarcerii în Europa. Apoi, lucrurile întârziind, un prieten american care închiriase o vastă locuinţă sumar mobilată într‑un sat aflat foarte aproape de aici ne‑a invitat, pe Grace Frick şi pe mine, să petrecem vara câteva săptămâni pe această insulă din Maine pe care nu o cunoşteam.
Comparat cu infernul New York‑ului, locul mi s‑a părut atât de frumos încât ne‑am apucat să căutăm o casă. Grace, care călărea foarte bine, îşi petrece vacanţele pe cal. În ce mă priveşte, călăresc destul de prost, dar am păstrat totuşi o amintire deosebită unor raite călare făcute în împrejurimi. Trebuie spus că pe atunci nu exista alt mijloc de comunicaţie din pricina lipsei de benzină, iar Grace era cunoscută în sat drept «doamna călare care caută o casă». Am reuşit să găsim una în 1949, dar de fapt în ea nu ne‑am instalat decât mai târziu. Şi totuşi aici am terminat Memoriile lui Hadrian.
………………
— În ce măsură opera dv. a fost influenţată de acest mediu?
— Mă gândesc că dacă aş fi rămas în Europa sau chiar dacă m‑aş fi întors în ’40 în Grecia, m‑aş fi ataşat din ce în ce mai mult de aspectele formale ale literaturii, deoarece mediul în care trăiam era prin excelenţă literar şi aş fi fost mai legată de trecut, căci aşezările şi ele erau cu toate legate de legendele antice. Sosită aici şi pusă în faţa unei realităţi cu totul diferite, masive şi amorfe, schimbarea mi‑a fost, cred, într‑o oarecare măsură foarte utilă… Aici am început să mă interesez din ce în ce mai mult de mediul natural, de arbori, de animale… Mi‑am făcut o filosofie, dacă pot folosi acest cuvânt solemn, conform căreia nu cumpăr niciodată nimic fără a mă întreba dacă în fond nu m‑aş putea lipsi. De ce să mai măresc îngrămădeala din lume? Dealtfel aş putea părăsi totul fără nici o dificultate. Mi‑ar părea rău de păsări, de Iosif, veveriţa, şi atât. Oriunde mori, mori pe o planetă.
……………………….

SINGURĂTATEA, PENTRU A FI UTILĂ

— Chiar dacă în viaţă se află neîncetat întovărăşit de personajele sale, scriitorul este în principiu, prin natură, un singuratic. Sunteţi şi dv.?
— Toţi suntem singuri, singuri în faţa naşterii (cât de singur trebuie să se simtă copilul ce se naşte!), singuri în faţa morţii; singuri în timpul bolii, chiar dacă suntem bine îngrijiţi; singuri la lucru, căci chiar în mijlocul unui grup, chiar la banda rulantă, precum ocnaşii sau muncitorul modern, fiecare lucrează singur. Nu consider însă că scriitorul este mai singur decât altă fiinţă. Iată, de pildă această căsuţă: aproape continuu are parte de un du‑te‑vino de fiinţe, ca şi cum ar respira! Rareori în viaţă m‑am simţit singură şi încă niciodată cu totul. Sunt singură la lucru, dacă singurătatea înseamnă să fii înconjurată de idei sau de fiinţe zămislite de propriu‑ţi spirit; sunt singură dimineaţa, foarte devreme, când privesc zorii de la fereastră sau de pe terasă; singură seara când închid uşa casei, cu ochii la stele. Ceea ce înseamnă că în fond nu sunt singură.
Dar în viaţa de toate zilele, repet, depindem de fiinţe care depind de noi. Am mulţi prieteni în sat; persoanele cu care mă ajut şi fără de care mi‑ar fi greu să rezist în această casă, în realitate destul de izolată, lipsită cum sunt de timp şi de forţa fizică necesară spre a face faţă tuturor treburilor din interior şi din grădină – îmi sunt prietene; dacă n‑ar fi aşa n‑ar avea ce căuta aici. Nu concep a te considera achitat faţă de o fiinţă fiindcă i‑ai dat (sau a primit) un salariu, ori, ca în oraşe, pentru că ai obţinut de la aceasta un obiect (să spunem un ziar) în schimbul câtorva bănuţi, sau alimente în schimbul unei hârtii de mică valoare. (De altminteri aceasta este ideea de bază din Obolul visului: o monedă trece din mână în mână, însă deţinătorii ei succesivi sunt singuri). Tocmai asta face să‑mi placă viaţa în orăşelele foarte mici sau la sat. Băcanul, când vine să‑şi aducă marfa, ia cu mine un pahar de vin sau de cidru, dacă are timp. O boală în familia secretarei mele mă nelinişteşte ca şi cum persoana bolnavă, pe care n‑am văzut‑o niciodată, mi‑ar fi rudă; pentru femeia care‑mi face menajul nutresc atâta stimă şi respect ca pentru o soră. Vara, copiii de la grădiniţă vin uneori să se joace în grădină; grădinarul proprietăţii din faţă este un prieten care mă vizitează când e frig ca să bea o ceaşcă de cafea sau de ceai. Bineînţeles că există, în afara satului, prietenii bazate pe gusturi comune (anume muzică, anume pictură, anume cărţi), pe opinii ori sentimente împărtăşite, prietenia însă, indiferent de diversele ei motivaţii, mi se pare că se naşte mai ales dintr‑o simpatie spontană, alteori încet dobândită, faţă de o fiinţă omenească aidoma nouă şi din obişnuinţa de a ne ajuta unii pe alţii. Când primeşti multe fiinţe, nu eşti niciodată ceea ce se cheamă singur. Clasa (cuvânt detestabil pe care aş vrea să‑l văd suprimat ca şi pe cel de castă) nu contează; cultura, în fond, foarte puţin: desigur, nu spun aceasta pentru a coborî cultura. Nu neg nici fenomenul denumit „clasă“, dar fiinţele îl transcend neîncetat.

— … Prin ce poate fi un scriitor util?
— Orice scriitor este util sau dăunător, una din două. Este dăunător dacă scrie fleacuri, dacă deformează ori falsifică (chiar fără ştiinţă) spre a obţine un anumit efect sau un scandal; dacă se conformează fără convingere unor idei în care nu crede. Este folositor dacă face să crească luciditatea cititorului, debarasându‑l de timidităţi sau prejudecăţi, făcându‑l să vadă şi să simtă ceea ce cititorul n‑ar fi văzut nici simţit fără el. Dacă scrierile mele sunt citite şi dacă unei persoane, uneia singure îi sunt de oarecare folos, fie şi numai pentru un moment, mă consider utilă. Şi cum cred în durata infinită a tuturor pulsaţiilor, cum totul se înlănţuie şi se regăseşte sub altă formă, această utilitate se poate extinde destul de mult în timp. O carte poate dormi cincizeci de ani sau două mii de ani în colţul unei biblioteci şi deodată o deschid, descoperind acolo minunăţii sau abisuri, un rând ce mi se pare că n‑a fost scris decât pentru mine. Prin aceasta scriitorul nu se deosebeşte de fiinţa omenească în general: tot ceea ce spunem, tot ceea ce facem are un mai mare sau mai mic ecou. Trebuie să încercăm a lăsa după noi o lume ceva mai curată, ceva mai frumoasă decât înainte, chiar dacă ea nu este decât o curte dosnică ori o bucătărie…

DESPRE SCRIITORI ŞI ÎNŢELEPŢI
…………..
— … Ca peste tot, dealtfel, progresul (cu alte cuvinte creşterea imediată a bunăstării omeneşti) sau chiar menţinerea stării de lucruri prezente depinde de structuri din ce în ce mai complexe şi din ce în ce mai fragile. Ca şi umanismul uşor beatizant al burghezului de pe la 1900, progresul în flux continuu este un vis ce aparţine trecutului. Trebuie să reînvăţăm a iubi condiţia umană aşa cum este ea, să‑i acceptăm limitele şi primejdiile, să ne reaşezăm pe picior de egalitate cu lucrurile, să renunţăm la dogmele partidelor, ale ţărilor, ale claselor, ale religiilor, toate intransigente şi toate deci ucigătoare. Când frământ pâinea, mă gândesc la oamenii care au făcut grâul să crească, mă gândesc la profitorii care fac să i se urce artificial preţul, la tehnocraţii care i-au deteriorat calitatea – nu pentru că tehnicile recente ar constitui neapărat un rău, ci pentru că ele sunt puse pe de o parte în slujba avidităţii, iar pe de alta fiindcă majoritatea nu pot fi puse în practică decât cu ajutorul unor mari concentrări de forţe, totdeauna pline de potenţiale primejdii. Mă gândesc la oamenii care nu au pâine, la cei ce au prea multă, mă gândesc la pământul şi soarele care fac plantele să crească. Mă simt deopotrivă idealistă şi materialistă. Pretinsul idealist nu vede pâinea, nici preţul pâinii, iar materialistul, printr‑un bizar paradox, nu cunoaşte semnificaţia acestui lucru imens şi divin pe care‑l numim «materie».
— Cu alte cuvinte ar trebui schimbată mentalitatea majorităţii oamenilor.
— Chiar dacă acest lucru este imposibil, trebuie încercat. În Bhagavad–Gâta se află un pasaj în care Krişna îi spune lui Arjuna: «Luptă ca şi cum lupta ar servi la ceva; munceşte ca şi cum munca ar servi la ceva». Cunoaşteţi, desigur, mai aproape de noi, deviza lui Wilhelm de Orania: «Nu e necesar să speri pentru a făptui».

SĂ FIM SFINŢI CÂND DUMNEZEU E MORT
— A vă urma întocmai, duce la a cere oamenilor să fie sfinţi.
— Vă voi răspunde cu una din cele mai frumoase fraze ale literaturii franceze. Ţineţi‑vă bine, ea se află la Léon Bloy: «Nu există decât o singură nenorocire, aceea de a nu fi sfinţi». Cuvântul înspăimântă; greşim însă. Permiteţi‑mi să vă reamintesc povestea celor trei şcolari care s‑au dus în secolul XIII în Flandra, la Ruysbroeck cel Înţelept, şi i‑au spus: «Am vrea să fim sfinţi, dar nu ştim cum să facem». Iar Ruysbroeck, prea puţin iscusit la vorbă, s‑a gândit, neîndoielnic scărpinându‑se în cap, şi a răspuns: «Sunteţi sfinţi, pe cît voiţi a fi» (Vos estis tam sancti sicut vultis). De noi depinde să fim mai sfinţi, adică mai buni decât suntem, tot aşa cum de noi depinde, până la un anumit punct, să fim mai inteligenţi şi mai frumoşi decât suntem.
— Şi aţi ajuns la această formă de sfinţenie?
— Aş dori din inimă, deoarece cred că a te perfecţiona este principalul scop al vieţii. Dar veghea mea slăbeşte, sau voinţa, ori prevalează inerţia sau prostia de care nimeni nu e scutit. Nu sunt în orice clipă ceea ce ar trebui să fiu. Fac cât pot mai bine, deşi, foarte adesea aş putea face mai bine decât mai binele ce‑l fac.
— Este o formă de asceză care implică unele primejdii. Cea de a conferi un gen de putere de care s‑ar putea abuza.
— Într‑adevăr, tocmai din această pricină înţelepciunea budistă şi cea creştină atrag atenţia împotriva acestui fel de «putere» care foarte adesea constituie unul din primele, dar cu totul secundar şi neglijabil, rezultate ale ascezei. Este, în fond, imensa diferenţă dintre magie şi religie, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. Magia vrea să constrângă: adevărata religie se întemeiază pe fervoare şi dragoste…
…………………
— … Deseori m‑am gândit la ceea ce ar putea constitui educaţia copilului. Cred că ar fi nevoie de studii fundamentale foarte simple din care acesta să înveţe că‑şi duce existenţa în sânul universului, pe o planetă ale cărei resurse va trebui mai târziu să le cruţe, că depinde de aer, de apă, de toate fiinţele vii şi că cea mai mică greşeală ori cel mai mic abuz riscă să distrugă totul. Va învăţa că oamenii s‑au ucis unii pe alţii în războaie al căror rezultat a fost neabătut acela de a da naştere altor războaie şi că fiecare ţară îşi ajustează în mod mincinos istoria, astfel încât să‑şi măgulească orgoliul. I se vor spune destule lucruri despre trecut spre a se simţi legat de oamenii ce l‑au precedat, ca să‑i admire când merită a fi admiraţi, fără a şi‑i face idoli, după cum nu va idolatriza prezentul sau ipoteticul viitor. Se va încerca familiarizarea lui deopotrivă cu cărţile şi cu lucrurile; va şti numele plantelor, va cunoaşte animalele fără a se deda oribilelor vivisecţii impuse copiilor sau adolescenţilor foarte tineri, pretextându‑se studiul biologiei; va învăţa să dea primul ajutor răniţilor; educaţia lui sexuală va cuprinde asistarea la o naştere, cea mentală vederea grav‑bolnavilor şi a morţilor.

I se vor da, de asemenea, primele noţiuni de morală fără de care viaţa în societate este cu neputinţă, instruire pe care şcolile elementare şi medii nu mai îndrăznesc să o practice în această ţară. În materie de religie nu i se va impune nici un cult şi nici o dogmă, dar i se va spune câte ceva despre toate marile religii ale lumii şi mai ales despre acelea ale ţării în care se găseşte, spre a trezi în el respectul şi a distruge încă în faşă anumite prejudecăţi oribile. Va fi învăţat să iubească munca atunci când ea este folositoare, să nu se lase prins în mrejele imposturii publicitare, începând cu aceea ce face reclamă dulciurilor mai mult sau mai puţin sintetice care‑i vor cauza cariile şi diabetul de mai târziu. Există, desigur, o modalitate de a vorbi copiilor despre lucrurile cu adevărat importante, decât a le trece sub tăcere.
………………………

SCRIITORUL ŞI SECOLUL SĂU

— Printre marile probleme ce vă interesează, pare‑se că ecologia este una din preocupările principale.
— Şi încă de multă vreme. Cred că m‑am alertat chiar înainte ca problema să se fi impus încetul cu încetul prin intermediul ziarelor şi al mediilor de informare. Spiritelor clarvăzătoare ea se impusese de altminteri cel puţin de la începutul veacului. Cehov are cuvinte grele despre distrugerea pădurii ruseşti, iar la sfârşitul Atlasului de geografie istorică, publicat de F. Schrader, 1911, aflu, în chip de epilog, lucruri cumplite…
Desigur realitatea este încă şi mai sumbră decât îndrăznea să o prevadă savantul ce formula în 1911 acele concluzii de care vor fi surâs tehnocraţii şi promotorii epocii. El nu‑şi putea închipui nici ploile acide, nici poluarea râurilor şi mărilor cu mercur şi alte deşeuri ale industriei chimice şi atomice, nici ridicarea artificială a temperaturii apei datorită uzinelor riverane. Nu prevăzuse că mai mult de două mii de specii animale vor fi exterminate până la sfârşitul secolului; nu ştia încă nimic despre folosirea ierbicidelor nici despre ascunsele depozite de reziduuri atomice, pitite în locuri depărtate, când nu în apropierea oraşelor, ori transportate secret, cu aur peşin, pentru a‑şi continua ciclul distructiv milenar în subsolul continentelor sărace. N‑ar fi fost în stare să‑şi imagineze dezastrul mareelor noastre negre, rod al incuriei şi cupidităţii, căci mai solida şi mai raţionala construire a petrolierelor ar fi avut drept urmare preîntâmpinarea multora din ele. Nu putem prevedea nici distrugerea stratosferei, rarefierea oxigenului şi ozonului, calota termică diminuând lumina soarelui şi făcând să crească artificial temperatura la nivelul solului.
……………
— Dar în ce perioadă credeţi că au început atare jafuri?

— De mult. Deja Platon ne arată că Attica vremii sale devenise uscată şi semi-aridă deoarece în vremea războiului peloponesiac copacii au fost tăiaţi pentru a prăda teritoriile inamice sau pentru construcţia flotelor. Mai târziu, coasta dalmată a fost despădurită în acelaşi chip de republica Veneţiei care avea nevoie de materie primă pentru bârnele stabilopode ale lagunei şi pentru corăbiile ei. De unde schimbarea climei, sărăcirea solului etc. Cei vechi se înşelau ca şi noi. Condamnau cel puţin ceea ce numeau «lipsa de măsură»…
— Când a apărut această lipsă de măsură?
— Ea a crescut o dată cu omul. Oriunde a avut ocazia să profite, el a făcut‑o, chiar dacă uneori ştia că greşeşte; în antichitate însă era mult mai uşor să‑ţi închipui că resursele planetei sunt inepuizabile. În Attica, totuşi, proba contrarie fusese făcută pentru o suprafaţă limitată. Omul a ajuns repede să sărăcească şi să usuce peisajul. Şi pe cuprinsul imperiului roman marile companii bancare au pricinuit ravagii comparabile celor petrecute în secolul XIX şi în vremea noastră, obligând ţăranii să‑şi părăsească gospodăriile al căror loc a fost luat de marile exploatări.
— Într‑un cuvânt, o emigrare rurală deja foarte asemănătoare cu a noastră?
— Da. Oamenii dădeau năvală la oraş, creând un proletariat urban. Dar urmele aceluiaşi fenomen ar putea fi regăsite în Orientul Apropiat antic sau în Asia, de pildă, aproape de la un capăt la altul istoria Japoniei este marcată de un astfel de proces. În ce priveşte Roma, ea a avut crizele ei de şomaj, şi‑a asumat obligaţia de a întreţine populaţia neactivă sau semiactivă pe cheltuiala statului, a practicat amânarea datoriilor, fluctuaţiile monetare şi se poate spune că a murit deopotrivă de epuizarea finanţelor, a pământurilor cât şi de invaziile barbare ori de infiltraţiile creştinismului, asupra cărora s‑a insistat prea mult. A murit aşa cum mor statele moderne. E de‑ajuns să te plimbi printre ruinele Ostiei, vechiul port al Romei, un fel de suburbie bogată la malul mării, ca să constaţi că în acele case frumoase, dotate cu canalizare pentru alimentarea cu apă curentă a băilor, a grădinilor, a fântânilor, s‑a ajuns în cele din urmă să se sape, chiar în mijlocul unui patio, puţuri ori cisterne deoarece municipalităţile sărăcite nu mai reparau conductele, nici apeductele de altădată. În împrejurări grele se reporneşte de la zero.
— Credeţi că ne aşteaptă ceva asemănător?
— Foarte puţin lipseşte. Vedeţi cum depindem de mazout, de electricitate. Ar fi de ajuns să se mai agraveze criza petrolului, să fie distruse centralele din pricina unei catastrofe nucleare sau chimice, ale cărei premise sunt vizibile aproape oriunde… Ori să se dezlănţuie un uragan abia mai puternic decât cele ce asaltează în fiecare toamnă aceste coaste ultraconstruite şi suprapopulate, aflate la nivelul mării. Fără să mai amintesc de iernile deosebit de reci când se blochează drumurile şi fără să mai pomenesc războiul…
………………………..

O POLITICĂ PENTRU VIITOR
………………………..
— Socotesc că problematica socială e mai importantă decât cea politică şi problematica morală mai importantă decât cea socială. Revenim mereu la lupta dintre bine şi rău.
— Aţi avut cândva vreo activitate politică?
— În sensul strict al cuvântului, nu şi vă voi spune îndată de ce.
— Aţi votat vreodată în Franţa?
— Nu, deoarece n‑am trăit stabilită în Franţa de pe vremea adolescenţei. Aici, votez, spunându‑mi totodată că făcând aceasta dau asentimentul meu unor probleme trucate şi unor oameni despre a căror valoare nu‑mi pot da seama… Ca totdeauna, în practică, totul depinde de individul în chestiune, el însuşi depinzând de sforile ce acţionează, de voie, de nevoie, marionetele politice. Totuşi acest bâlci imens aduce cu el câte un lucru bun, niţel bine şi câte ceva folositor. Gloatele repede învolburate pentru un incident oarecare (Vietnamul, Watergate, drama ostaticilor din Iran, de pildă) recad curând în inerţia lor sau în micile griji ale treburilor personale.
Fanatismele mai mult sau mai puţin mascate, mai mult sau mai puţin larvare nu‑şi aşteaptă decât momentul pentru a răsări înarmate până‑n dinţi…; interesele particulare trec drept interese publice. Costul alegerilor şi realegerilor este atât de mare, încât orice democraţie de acest tip este de fapt o plutocraţie. Corupţia este aproape o condiţie indispensabilă a politicii. De care ţară vorbesc? De Statele Unite sau de altă democraţie, n‑are importanţă care, ori poate de Roma în vremea lui Marius şi Sylla?
— Participaţi şi la campanii umanitare?
— … Deseori îmi spun că dacă n‑am fi acceptat de generaţii să vedem sufocându‑se animalele în vagoanele de vite sau frângându‑şi picioarele, cum se întâmplă atâtor vaci şi cai trimişi la abator în condiţii absolut intolerabile, nimeni, nici măcar soldaţii puşi să le însoţească, n‑ar fi suportat vagoanele plumbuite ale anilor 1940–1945. Dacă am fi în stare să auzim urletul sălbăticiunilor prinse în capcană (întotdeauna pentru blănurile lor) care‑şi mănâncă labele pentru a încerca să scape, am da neîndoielnic o mult mai mare atenţie imensei şi derizoriei nenorociri a deţinuţilor de drept comun – derizorie tocmai pentru că prin ea se atinge scopul însuşi care este de a‑i face mai buni, de a‑i reeduca, de a scoate din ei fiinţe umane.
…………………

SIMPATIA PRIN INTELIGENŢĂ

— … Când lovim un copil sau îl înfometăm, când îl creştem astfel încât judecata să i se strâmbe sau să‑şi piardă pofta de viaţă, comitem o crimă faţă de universul ce se exprimă prin el. Acelaşi lucru e adevărat şi când ucidem inutil un animal sau când, fără motiv temeinic, tăiem un arbore. De fiecare dată ne trădăm misiunea de om, care este de a organiza o lume ceva mai bună.

— Ar trebui ca omul să fie bun. Dar ce este bunătatea?
— Sub forma ei negativă simplă, este binecunoscuta frază: «Nu face altuia ceea ce nu‑ţi place să ţi se facă». Dar e vorba de mai mult decât atât, fără de care bunătatea s‑ar limita la dreptate: e vorba de a dori altuia tot atâta bine cât îţi doreşti ţie însuţi. Îndată ce există simpatie (acest cuvânt atât de frumos care înseamnă «a simţi împreună») apar deopotrivă dragostea şi bunătatea.
— Dar nu numai simpatia este în joc, ci şi inteligenţa.
— Ei da, la ce ar servi o simpatie neinteligentă? Simpatia şi inteligenţa sunt sau ar trebui să fie solidare. «Cine nu experimentează ori nu consimte a fi subiectul unui experiment, nu gândeşte» – rostea aproximativ înţelepciunea alchimistă. Tot aşa şi cine nu resimte profund, nu gândeşte. Aproape s‑ar putea spune că la om a avut loc specializarea: după cum insectele şi‑au transformat organismul în maşină–unealtă, noi tindem să transformăm o mare parte a capacităţii senzoriale sau afective în acel ordinator care este pentru noi creierul. Dacă în acest proces pierdem simpatia aproape viscerală, înseamnă că pierdem totul.
……………

CU OCHII DESCHIŞI
…………….
— Nu aveţi impresia de a fi mai ales o intermediară, un mediu, în fine, cineva prin care ceva a trecut?
— Absolut. Şi iată pentru ce n‑am, în fond, decât un interes limitat pentru mine însămi. Am impresia că sunt un instrument prin care au trecut curente, vibraţii. Acest lucru este valabil pentru toate cărţile mele şi aş spune chiar pentru întreaga mea viaţă. Poate pentru orice viaţă, iar cei mai buni dintre noi nu sunt probabil decât nişte cristale străbătute. Astfel, în legătură cu prietenii mei, în viaţă sau morţi, îmi repet adesea admirabila frază ce mi s‑a spus că aparţine lui Saint–Martin, «filosoful necunoscut» al veacului al XVIII–lea, atât de necunoscut mie că n‑am citit de el nici un rând şi nici n‑am verificat citatul: «Există fiinţe prin intermediul cărora Dumnezeu m‑a iubit». Totul vine de mai departe şi merge mai departe decât noi. Altfel spus, totul ne depăşeşte, şi te simţi umil şi fascinat de a fi astfel traversat şi depăşit.
— Oare aceasta nu conduce către o atitudine pasivă în faţa vieţii?
— Câtuşi de puţin. Trebuie să suferi şi să lupţi până la capăt, să înoţi în râu, fiind deopotrivă dus şi condus de el şi să accepţi dinainte ieşirea care este înecul în larg. Dar cine este cel ce se îneacă? Este de ajuns să accepţi relele, grijile, bolile altora şi ale noastre, moartea altora şi a ta însăţi pentru a face din viaţă o partidă naturală, cum ar fi făcut, de pildă, Montaigne, omul care în Occident a semănat poate cel mai mult cu un filosof taoist şi pe care doar cititorii superficiali îl iau drept un antimistic.

Moartea ca supremă forţă a vieţii. În această privinţă gândesc exact contrariul a ce credea Iulius Caesar care dorea să moară cât mai repede cu putinţă (ceea ce aproape i s‑a şi întâmplat). În ce mă priveşte, cred că mi‑aş dori să mor în deplină cunoştinţă, cu o evoluţie a bolii destul de lentă spre a lăsa într‑un fel moartea‑mi să se însereze, în mine, pentru a avea timp s‑o las să crească toată.
— Pentru ce?
— Pentru a nu pierde ultima experienţă, trecerea. Hadrian spune că moare cu ochii deschişi. Tocmai în acest spirit am făcut ca Zenon să‑şi trăiască moartea.
— Aceasta obligă la a trăi în neîntreruptă intimitate cu propriul sfârşit.
— Ceea ce este foarte bine. Trebuie să te gândeşti cu bunăvoinţă la propria‑ţi moarte, chiar dacă ai o anumită reţinere instinctivă în a o face. Este adevărat că animalele nu se gândesc. Şi totuşi: Este limpede că unele din ele îşi prevăd moartea.
— Eşti totuşi dezarmat în faţa acestei treceri.
— Atât de dezarmaţi încât vom deveni poate plângăreţi sau îngroziţi: neîndoielnic însă că e vorba de o simplă reacţie fizică, ca răul de mare. Acceptarea, care este esenţială, a avut deja loc mai înainte.
Şi apoi, cine ştie? Poate vom fi întâmpinaţi de unele amintiri ca de nişte îngeri. Misticii tibetani afirmă că cei ce mor sunt susţinuţi de prezenţa aceluia în care au crezut: Şiva sau Buda, pentru unii, Hristos ori Mahomed pentru alţii. Scepticii puri sau oamenii lipsiţi de imaginaţie, nu vor vedea, bineînţeles nimic, aidoma celui de al patrulea ofiţer al lui Malbrouck, care nu ducea nimic. Un prieten, reanimat după ce era gata să se înece, mi‑a spus că este adevărată credinţa populară care pretinde că ţi‑ai revedea în chip fulgerător întreaga viaţă; dacă aşa stau lucrurile, va fi uneori neplăcut. Ar trebui o mai severă selecţie; dar ce‑aş voi eu să revăd?
Poate zambilele de la Mont–Noir, sau violetele din Connecticut, primăvara; portocalele atârnate de crengi, cu şiretenie, de către tatăl meu, într‑o grădină din sudul Franţei; un cimitir în Elveţia, copleşit de trandafiri, un altul sub zăpadă, printre mestecenii albi, şi încă altele al căror loc nici măcar nu‑l cunosc, ceea ce în fond n‑are nici o importanţă. Dunele, atât în Flandra cât şi mai târziu în insulele‑barieră din Virginia, cu zgomotul mării care durează de la începuturile lumii; ieftina cutiuţă muzicală elveţiană ce cânta încet o mică arie de Haydn pe care am pus‑o în funcţiune la căpătâiul lui Grace, cu o oră înainte de a se stinge, în clipa când atingerile şi cuvintele nu o mai ajungeau; sau lungii ţurţuri de gheaţă pe stâncile de la Mount-Desert, de‑a lungul cărora, în aprilie, apa îşi află drumul şi ţâşneşte cu murmur de izvor. Capul Sunion, la apusul soarelui; Olimpia, la vremea amiezei; ţărani pe un drum către Delfi, oferind pe nimica toată străinei clopoţeii catârcei lor; slujba de înviere într‑un sat din Eubeea, după ce ai trecut, noaptea, muntele pe jos; o sosire în zori la Segesta, călare, pe cărări pustii şi pietroase, mirosind a cimbru. O plimbare la Versailles într‑o după-amiază înnorată; sau ziua aceea la Corbridge, în Northumberland când, culcată pe locul unor săpături arheologice năpădite de ierburi m‑am lăsat, răbdătoare, pătrunsă de ploaie, ca osemintele morţilor romani…“

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500