Antichitate și modernitate

ROMANUL ISTORIC ŞI FARSA LUI UMBERTO ECO

Traducerea Memoriilor lui Hadrian a prilejuit la noi luări de poziţii pe tema valabilităţii ca specie a romanului istoric. Cele mai importante mi s‑au părut opiniile domnilor Ov. S. Crohmălniceanu şi Nicolae Manolescu. Dl. Ov. S. Crohmălniceanu (Literatură şi istorie, în „Contemporanul“, nr. 9, 24 februarie 1984) arăta în esenţă că există două căi de a face istorie şi mai ales, am preciza noi, istorie a mentalităţilor: 1) a intra în pielea unui personaj şi a reconstrui din toate documentele disponibile o lume de mult apusă, precum au procedat, de pildă, Anatole France în Procuratorul din Iudeea şi Marguerite Yourcenar în romanul evocat; sau, 2) pornind tot de la sursele istorice, de această dată fără ajutorul magiei simpatetice, ci prin stimularea maximă a înruditei magii imaginative, a construi personaje oponime care să capete viaţă şi să se comporte aidoma actanţilor istoriei, într‑o anumită epocă; la aceasta a recurs Tolstoi în Război şi pace. „Marguerite Yourcenar împinge lucrurile şi mai departe: ea refuză să vadă vreo diferenţă între romanul istoric şi cel obişnuit… Umbrele  de fond ale textului Margueritei Yourcenar răsar fericit acolo unde spiritul împăratului, oricâtă elevaţie a câştigat, îşi trădează limitele fatale. Hadrian se «explică» şi găseşte o raţiune chiar faptelor sale pe care le regretă. Deplin credibil pentru noi devine însă şi pentru că, de multe ori, nu înţelege pur şi simplu anumite lucruri. Cecitatea aceasta fundamentală, proprie naturii umane, îi conferă un extraordinar adevăr sufletesc, moral, social şi de epocă“. Eu aş numi atare cecitate divina prostie din noi.
Dl. Nicolae Manolescu (Cum se scrie un roman istoric?, în „Ateneu“, nr. 2, februarie 1984) refuză şi d‑sa diferenţa dintre romanul istoric şi cel obişnuit, dar dintr‑un punct de vedere, după părerea mea, reducţionist, care anulează calitatea literară de romane‑frescă a unor ample texte istorice datorate lui Tacit, Michelet, Iorga, pe care‑i aduce ca exemplu analiza mai nuanţată a d‑lui Crohmălniceanu. Iată teza d‑lui Manolescu: „Acum câţiva ani, la o masă rotundă consacrată romanului istoric, în timpul «Zilelor culturii călinesciene» de la Oneşti, am susţinut teza că romanul istoric nu există. Am stârnit proteste printre cei puţini, care m‑au luat în serios şi zâmbete amuzate de gustul meu pentru paradox la cei mai numeroşi, care nu m‑au luat în serios. Teza mea era următoarea: un roman nu e propriu vorbind istoric, indiferent de tema lui, ci actual, legat adică mult mai strâns de cel care‑l scrie şi de epoca în care îl scrie decât de cel pe care îl evocă sau de epoca evocată; dacă mă interesează aceasta din urmă, nu am nevoie să scriu roman, mi‑ajunge istoria pură; în sfârşit, dacă sunt romancier, scriu la fel despre viaţa mea şi a contemporanilor mei, şi despre viaţa altora din secolele anterioare, şi anume scriu din punctul de vedere al meu. A pretinde că există roman istoric înseamnă a pretinde că există atâtea tipuri de roman câte teme ne putem închipui. A spune roman istoric este ca şi cum am spune roman al unei iubiri sau al unui război. Formule utile, poate pentru fiecare în parte, dar nevalabile într‑o clasificare. Căci nu tema face romanul, ci romanul îşi alege tema.

Marguerite Yourcenar are dreptate: «orice ai face, reconstruieşti mereu monumentul în felul tău». E drept că adaugă: «Dar înseamnă deja mult că nu foloseşti decât pietrele originale». Pietre originale foloseşte astăzi orice romancier“. Cred că dl. Manolescu mizează prea mult pe cuvântul original.
Originală, în felul ei, este şi farsa pe care ne‑a jucat‑o Umberto Eco cu ocazia debutului său literar, romanul Numele trandafirului. Clasicist, estetician, semiotician, dl. Umberto Eco posedă şi un seducător talent de romancier, cu care se pare că glumeşte deseori, dincolo de limitele erudiţiei şi ale rigorii ştiinţifice constitutive, care‑i definesc personalitatea.
Atins de trandafiria aripă a modei, romanul „istoric“ al lui Eco a devenit un caz analizabil cu multă adecvare prin prisma psihologiei succesului. De altminteri faptul a fost semnalat la vremea respectivă de d‑na Irina Mavrodin („România literară“ nr. 10, 1985, p. 20), cu toată îndreptăţirea, dar şi cu nuanţată şi reticentă sobrietate (…„dacă este să dăm crezare Marginaliilor…“), aşa cum se cuvine când e vorba de o operă despre care viitorul imediat ne poate spune mult mai mult decât prezentul.
Desigur, nimeni nu poate trece cu vederea existenţa în roman a unor pagini foarte frumos scrise, a unor stări sufleteşti şi întâmplări mişcătoare (Adso şi fata, în bucătărie; arderea ca eretică a fetei; Jorge ingurgitându‑l pe Aristotel), precum şi edificatoarea parabolă a interdicţiei dogmatice a râsului („Hristos nu a râs niciodată“!). Mă îndoiesc de absolutul afirmaţiei: „Eco… a demonstrat că se poate compune cu brio un viu roman şi o intrigă detectivă, pornind de la materia cea mai austeră“ (Dan Hăulică, în Secolul 20, nr. 272–274, 8–10, 1983, citat mai jos Secolul). Cu câteva decenii în urmă, am citit un excelent roman poliţist pornit de la o materie şi mai austeră: viruşii. Se intitula La mort en blouse blanche şi apăruse în celebra colecţie interbelică „Le masque“. Intriga era foarte asemănătoare cu cea dezvoltată de Eco şi, pare‑se, bazată pe un fapt real. L‑a publicat, sub pseudonim, după cum declara mai târziu autoarea însăşi, soţia unui cunoscut biolog român (amândoi, acum, in pace) care lucrase câţiva ani la Institutul Pasteur din Paris, unde dealtfel se petrecea şi acţiunea (este vorba de Raisa Nicolau, soţia profesorului Ştefan Nicolau).
Marginaliile lui Eco (Secolul, p. 87–106) sunt în mod evident pentru oricine păstrează contactul cu realitatea, un alibi. Autorul, speriat de succesul romanului său, s‑a fortificat pe noua şi nesperata poziţie şi s‑a crezut obligat să arate nu numai că l‑a prevăzut, dar mai ales în ce chip l‑a dobândit. Lumea ştiinţifică i‑a sărit cu toată inima în ajutor. Semioticianul producea el însuşi o operă în care îşi reflecta şi îşi putea pune în aplicare teoriile. Eco şi‑a dat totuşi seama de unele slăbiciuni ale textului său literar, de pildă caracterul convenţional, factice al dialogurilor (Secolul, p. 94–96).

Dacă în cartea de debut a unui romancier se cade să căutăm, după cum arătam, ceea ce i‑a reuşit şi să scoatem aceste lucruri în evidenţă, dovedind înţelegere pentru tot ce ţine în mod inerent de situaţia de neofit în meseria şi arta prozei romaneşti, nu ne putem asuma o vinovată îngăduinţă în ce priveşte calitatea de critic, filolog şi istoric a lui Eco, de la care se revendică şi în numele căreia pretinde, pe bună dreptate exactitatea faptelor într‑un roman istoric printre ţelurile căruia, la loc de frunte, trebuie să se afle minuţioasa reconstituire a epocii, cu acea pătrundere subtilă pe care un istoric nedublat de un scriitor sau un scriitor nedublat de un istoric nu o poate avea (Secolul, p. 93, 105).
Farsa „romanescă“ a lui Eco rezultă, în ciuda rigorii ştiinţifice pe care o afirma în Marginalii drept „calitate“ principală a romanului său, dintr‑o erudiţie ce nu ezită să se amestece ex aequo cu improvizaţia, inconsecvenţa şi chiar ignoranţa în ceea ce priveşte unele detalii.
Cu ocazia vizitei în România a d‑lui Umberto Eco, în 1985, la câţiva ani după apariţia romanului său, am avut ocazia să‑i exprim direct şi apoi în scris unele nedumeriri. Desigur că Poetica lui Aristotel, partea despre tragedie, a fost integral tradusă în 1278, din greceşte în latineşte de Wilhelm din Moerbeke, dar faptul s‑a petrecut după moartea lui Toma din Aquino, deci prea târziu, după ce scolasticii din secolul al XII–lea (Marbord, Conrad din Hirschau, Ioan din Garlandia, Gervasius din Melkley) îşi constituiseră deja conceptul de frumos şi artă. „Poetica lui Aristotel a fost ignorată nu numai de scolastica secolelor al XIII–lea şi al XIV–lea, ci şi de Dante, Boccaccio şi probabil Petrarca. Abia după ce, în 1448, G. Valla a dat traducerea lui, a devenit o operă populară şi influentă în estetică, rămânând de fapt vreme îndelungată chiar cea mai populară şi mai influentă. Există o tendinţă de a privi evul mediu ca aristotelic şi epoca modernă ca antiaristotelică, pe când în realitate Aristotel a fost pentru cel dintâi o carte ferecată în ceea ce priveşte poetica, mai general vorbind, estetica, dar îndelung admirat şi ascultat de cea din urmă. E adevărat, desigur, că evul mediu, familiarizat cu celelalte scrieri ale Stagiritului, a fost în măsură să‑şi deducă din ele opiniile estetice sau oricum putea, şi a şi făcut‑o, să‑şi asimileze în estetică spiritul şi metoda lui filosofică“, Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Londra, 1970, volumul 2, p. 308 (traducere românească, Meridiane, 1978). Dar de aici şi până a pretinde că în 1327, anul când se desfăşoară evenimentele din Numele trandafirului, Poetica şi anume partea despre tragedie era pe buzele tuturor şi toţi alergau să cunoască partea despre comedie pe care în final o va înghiţi Jorge, este o mare diferenţă. Distorsionant şi fals în ultimă instanţă este a lăsa să se înţeleagă (şi atare fapt se deduce din întregul text al lui Eco) că partea despre comedie ar fi prezentat un interes mai mult de natură lubrică pentru tinerii şi mai puţin tinerii călugări, care erau convinşi că vor găsi acolo un fel de Hypnerotomachia Polyphili, avant la lettre, că vor afla probabil ce erau acele falliká pomenite de Aristofan ca parte a Dionysiilor campestre.

Greceşte se ştia pe atunci prea puţin în Occident ca textul original al Poeticii (interzise) să fie accesibil multor călugări, destul de ignoranţi dealtfel în celelalte domenii ale spiritului (dovadă însăşi nevoia traducerii în latineşte de către Wilhelm din Moerbeke).
Abia înaintea şi mai ales după căderea Constantinopolului (1453) învăţaţii bizantini se refugiază în Occident, aducând cu ei cunoaşterea limbii greceşti. Elevii acestora, precum Guillaume Budé (1467–1540), Erasmus (1496–1536), Henri II Estienne (1531–1598), cu al său Thesaurus graecae linguae (1572) şi alţii, sunt primii mari elenişti ai Occidentului. De William Occam (cca 1300–1350) ori de călugării irlandezi cunoscători de greacă şi arabă îi despart aproape ori mai bine de două veacuri. Să nu ni se aducă, cum s‑a şi întâmplat, pretinsul contraargument: că Poetica a ars o dată cu acea mânăstire, rămânând în continuare necunoscută! Rezultă nu se poate mai clar din carte că toţi călugării veniţi în abaţie din întregul Occident cunoşteau partea despre tragedie şi voiau cu orice preţ s‑o citească pe cea despre comedie. Occam însuşi când intră în Abaţie şi vorbeşte cu Abbone observă la un moment dat: „…a avut o mişcare de surprindere care i‑a smuls orice urmă de prestanţă ce se cuvine de la o persoană serioasă şi măreaţă, cum cere Aristotel“ (Numele, p. 33/40–41; prima cifră a paginaţiei citate aparţine riguros fidelei traduceri a lui Florin Chiriţescu, cea de a doua trimite la al şaptelea tiraj Bompiani, scos în septembrie 1981). Or, Aristotel cere acest lucru la începutul capitolului XV al Poeticei.
Nu înţeleg cum, în ce‑l priveşte pe autor, se poate vorbi de „competenţa şi dăruirea cu care este descris portalul sculptat al bisericii, sau bijuteriile din tezaurul abaţiei…, felul în care este descrisă şi construită întreaga abaţie. Adică vrem să spunem că Numele este un strălucit tratat de arhitectură“ (Florin Chiriţescu, în Secolul, p. 33).
Din noianul de flagrante inadvertenţe, aberaţii şi anacronisme voi pomeni doar câteva, pentru ca cititorul să‑şi poată forma singur o părere despre „strălucitul tratat de arhitectură“. Chiar portalul bunăoară. Din coloanele acestuia „porneau doi contraforţi care, având deasupra alţii şi nenumărate arce, duceau privirea ca în inima unui hău, către portalul propriu‑zis“ (Numele, p. 42/48). Contraforţi pe coloane, şi încă la un portal, e o dublă aberaţie. „Portalul propriu‑zis“ nu este uşa dublă de intrare în biserică, ci chiar portalul pe sub care se ajunge la uşă. Pe timpanul acestuia Adso vede patru animale fioroase care ţineau câte o carte. Şi Eco le enumeră: vulturul, taurul şi leul (Numele, p. 43/49); deci trei. În mod obligatoriu Adso trebuia să ştie că sunt animalele emblematice ale evangheliştilor pe care Eco îi reduce (evident, neglijenţă) la trei (vorba aceea: Luca şi Matei). Nerecunoaşterea de către Adso a animalelor evangheliştilor se mai repetă de câteva ori în text (oricum, dacă animal poate fi numit, al patrulea este Îngerul).
Deasupra corului bisericii, ne spune Eco (Numele, p. 41/48), se afla „o turlă îndrăzneaţă, ascuţită spre bolta cerească“. Imposibil! S‑ar fi prăbuşit, neavând pe ce să stea. Eventual o „fleşă“ s‑ar fi putut înălţa la intersecţia navei (centrale) cu transeptul, deci în faţa corului şi nu deasupra lui.

Inadvertenţe şi erori repetate apar ori de câte ori vine vorba despre marile ferestre. În prima jumătate a secolului al XIV–lea şi uneori nici până astăzi, ele nu se deschideau, cum afirmă Eco (p. 73/79) fiind fixate în tocuri. Ramele din lemn nu puteau suporta greutatea bucăţilor groase de sticlă, prinse într‑o reţea şi mai grea de plumb. Sticla nu era opacă (p. 34/41), ceea ce e o absurditate, ci translucidă şi nicidecum transparentă. Apoi atare mari ferestre, lăsând deoparte scumpetea şi raritatea sticlei, mai ales când pe ele figurau imagini color, puteau fi sparte de grindine, păsări etc. De aceea ele erau deseori acoperite cu scânduri de lemn în partea de sus şi numai în partea de jos aveau sticlă, pentru a putea trimite lumina pe pupitre.
Cât priveşte descrierea Edificiului, ea este absolut derutantă. Ni se spune (p. 72/77–74/79) că în cele patru turnuri de colţ se afla câte o gură de foc al cărui fum era evacuat prin coşuri ce străbăteau scriptorium şi biblioteca sub forma unor groase coloane. În două fraze succesive (p. 73/77) se afirmă ba că din refector se ajungea direct în scriptorium, ba că una din cele două scări spiralice de acces urca prin spatele cuptorului bucătăriei. În scriptorium, turnurile de colţ aveau câte cinci mari ferestre fiecare. La ce serveau ele, când spaţiul dintre coşul‑coloană şi ferestre era atât de îngust că abia se putea strecura o persoană? „Tirajul“ şi grătarul‑cenuşar al camerei de combustie fiind descoperit abia la începutul secolului al XVIII–lea, nu ştim cum vor fi funcţionat cuptorul de pâine şi vatra de gătit din bucătărie, având în vedere că evacuarea fumului prin coşuri trebuia să străbată două niveluri. Iarna, ca iarna, dar vara? Presupunând că ar fi dat căldură coloanele–coşuri, cel puţin două din ele coceau pe copişti şi cărţile din bibliotecă mai ales în timpul verii. O bibliotecă deasupra unei bucătării, străbătută încă şi de coşuri calde, iată o performanţă arhitectonică prin care Eco va fi vrut să alăture metaforele culinare de cele erotice şi livreşti (cartea ca simbol), gândindu‑se la lucrarea lui Curtius, mai înainte evocată. În evul mediu bibliotecile mânăstireşti sau universitare nu aveau încălzire. În sălile capitulare încălzirea se efectua prin podea (sistemul roman de hipocaust), cu guri individuale de căldură, acoperite cu discuri traforate din bronz (a se vedea castelul teutonilor de la Marborg – Polonia).
Planul abaţiei corespunde foarte aproximativ cu realităţile evocate în text. Unde e casa oaspeţilor? Se vede un dormitor comun (F) cu ieşire şi spre cor, dar unde sunt chiliile individuale în care călugăraşii plăteau tributul favorii de a‑l citi în greceşte (?!) pe Aristotelul pe care‑l va mânca Jorges? etc. etc. Intriga detectivă suferă grav de pe urma erorilor şi inadvertenţelor sumar semnalate, căci nu se pot urmări exact parcursurile personajelor, ceea ce îngreunează lectura şi scade interesul cititorului atent, prin indeterminarea funciară a locului acţiunii.

Mă opresc aici pentru a nu deveni eu însumi plicticos. Mai am totuşi o mică nedumerire: Guglielmo îi declară abatelui (p. 37/43) că ştie că printre studioşii monahi ai abaţiei se află germani, daci, francezi, spanioli şi greci; mă interesează în cel mai înalt grad sursa pe care s‑a bazat Eco când afirmă că dacii (sic) şi grecii studiau în mânăstirile Occidentului în prima jumătate a secolului al XIV–lea. Nu cumva erau dani? Mai mergeau grecii în mânăstirile din Occident după distrugerea Costantinopolului de către cruciaţi în 1204 şi după forţata recunoaştere a supremaţiei papale de către biserica răsăriteană, în 1274?
Astfel stând lucrurile, după ce personal i‑am expus în mare nedumeririle mele, i‑am adresat d‑lui Umberto Eco, prin amabilitatea d‑nei Anca Giurescu care‑l pilota în vizita sa şi care îi şi tradusese la noi Tratatul de semiotică generală, următoarea scrisoare:

„24 mai 1985
În atenţia domnului Umberto Eco,
Plăcându‑i multe fragmente din Numele trandafirului şi ţinând seama de declaraţiile din Marginalii privitoare la caracterul riguros documentat al romanului ce intenţionează să redea atmosfera specifică a epocii, dl. Mihai Gramatopol se adresează pe această cale d‑lui Umberto Eco cu rugămintea de a‑i motiva măcar câteva din numeroasele erori de informaţie ale cărţii, care, datorită succesului ei, face implicit operă de dezinformare. Trimiterile la pagini se referă la al şaptelea tiraj Bompiani, apărut în septembrie 1981.
1. Poetica lui Aristotel era necunoscută în 1327, ea fiind descoperită cu mai bine de două secole mai târziu; călugării din abaţie, veniţi din tot Occidentul o cunoşteau: toată intriga poliţistă a romanului este lipsită de verosimilitate istorică.
2. Greaca era aproape total necunoscută la 1327 în Occident; copiştii manuscriselor latineşti când întâlneau câteva cuvinte greceşti notau: graeca sunt, non leguntur!
3. De unde ar fi putut şti Guglielmo (p. 43) că în abaţie, pe lângă alţii, studiau şi călugări daci şi greci?
4. Cum se poate afirma că portalul este susţinut de nişte contraforţi aşezaţi pe coloane (p. 48)?
5. Cum şi pe ce se sprijină deasupra corului o turlă ascuţită spre bolta cerească (p. 48)?
6. La ce mânăstire biblioteca se află deasupra bucătăriei, la ultimul cat al unui edificiu străbătut şi încălzit (chiar vara) de coşurile unor guri de foc, când principiul tirajului, doar în virtutea căruia puteau funcţiona atare guri de foc, a fost descoperit abia la începutul veacului al XVIII–lea (pp. 77–79)?
7. La 1327 nu existau ferestre de sticlă cu batanţi (p. 79), ci fixe, iar sticla lor nu era în nici un caz opacă (p. 41), ci translucidă!
8. Adso fiind ştiutor de carte şi învăţând latineşte şi pe textul Noului Testament este posibil să nu recunoască în animalele fioroase de pe timpanul portalului (p. 49 şi în alte pasaje pe parcursul acţiunii) animalele emblematice ale evangheliştilor, iar autorul să nu precizeze că al patrulea animal (dacă astfel poate fi numit) era îngerul?

9. De ce planul abaţiei nu corespunde cu realităţile descrise în text? Unde este casa oaspeţilor şi unde sunt chiliile individuale în care călugăraşii îşi vindeau graţiile spre a‑l putea citi în greceşte pe Aristotel pe care‑l va ingurgita Jorge (alias Borges)? În atare condiţii ce rost mai are prezenţa pur formală a acestui plan?
10. În lumina celor mai sus enumerate, extrem de selectiv, sunt Marginaliile un alibi?

Cu alese mulţumiri,
Mihai Gramatopol

P.S. D‑na Anca Giurescu este rugată să traducă verbal d‑lui Umberto Eco acest text şi să i‑l lase în original, dimpreună cu cartea de vizită anexată, pentru ca domnia sa să‑mi poată răspunde, eventual şi în scris, atunci când va avea răgazul necesar“.

Iată şi răspunsul primit:

8.6.85
Dragă Anca,
Cărţile le‑am trimis. Acum, în grabă, scurte răspunsuri pentru Gramatopol.
1. Poetica e tradusă din greceşte de Wilhelm din Moerbeke în 1278 şi se mai păstrează încă două manuscrise (vezi Aristoteles latinus, operă binecunoscută medieviştilor).
2. În Occident, de la Boetius înainte (secolul VI), se traduce frecvent din greceşte. Roger Bacon ştia greaca. Cei ce scriau graecum est non legitur erau copişti ignoranţi.
3. Dacii erau gramatici danezi. Grecii erau greci şi nu văd de ce n‑ar fi călătorit, chiar dacă erau ortodocşi.
4. Prima ediţie italiană conţine de fapt o eroare. Se vorbeşte de contraforţi, dar de fapt avem de a face cu lărgirea oblică în zid (strombatura), în franceză embrasure.
5. Biserica pe care o descriu este cea de la Moissac. Poate că ar fi trebuit să spun că turla era aşezată pe intersecţia transeptului, dar Adso e cel ce vorbeşte şi Adso nu e arhitect.
6. Scriptoriile erau deseori aşezate în vecinătatea bucătăriilor, pentru a primi căldură de la pereţi. Nu aduc vorba de tiraje.
7. Nu spun că ferestrele aveau batanţi. Spun că ferestrele „se deschideau“, dar în italiană această metaforă înseamnă că „dădeau spre“. Am văzut în catedrale multe vitralii opace, dar n‑am văzut niciodată transparente. Dacă observaţia e de natură lingvistică (mai bine translucidă decât opac), o accept. Nu cunosc bine italiana, dar cunosc ferestrele medievale.
8. Adso are un şoc, o viziune, şi vede ceea ce vede. Adso e puţin cam prostănac. Eu şi Gramatopol suntem inteligenţi (merci, n.n.) şi ştim în schimb că al patrulea animal e îngerul. Gramatopol trebuie să‑i reproşeze lui Adso, nu mie.
9. Planul este perfect. Dormitoarele există (F), iar casa pelerinilor se află lângă sala capitulară.
Te salut cu drag şi îţi mulţumesc pentru tot,
Umberto Eco“.

*

Amuzat de pretenţiile mele ultrarigoriste, dl. Umberto Eco mi‑a declarat în scurta noastră întrevedere, după conferinţa ce o susţinuse într‑unul din amfiteatrele Universităţii din Bucureşti, că a primit mii de scrisori, la care nici n‑a răspuns, cu şi mai multe inadvertenţe semnalate de cititorii din Occident şi că nemţii, „pedanţi cum sunt“, au pus, cu ocazia versiunii germane a romanului, chiar ghilimelele de rigoare la numeroasele pasaje reproduse in extenso din eresiologii latini.
Cum s‑au petrecut probabil lucrurile, în ipoteza mea? Dl. Umberto Eco a vrut, ca şi alţi numeroşi critici, esteticieni etc., să scrie un roman, un roman istoric, intelectualist şi pe deasupra şi pasionant prin intriga lui „poliţistă“. Cunoştinţele sale de specialitate îi dădeau tot dreptul să atace atare temă. El nu a intenţionat nici o clipă să facă operă de reconstituire istorică. A luat deci câteva volume din Patrologia latina, apoi a recurs la vestita carte a lui Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi evul mediu latin (apărută într‑o exemplară şi minuţioasă traducere şi în româneşte, deci cititorul acestor rânduri poate verifica pe viu exactitatea presupunerii mele) pentru diversitatea aspectelor vieţii monahale reflectate în literatura vremii şi s‑a folosit desigur şi de alte lucrări, la îndemâna oricărui medievist. Romanul trandafirului a constituit punctul de plecare al alegoriei, literatura şi simbologia erotică hetero– şi homosexuală, grila de fundal a întregului, eresiile, „vrăjitoriile“ şi arderea pe rug, atmosfera de epocă, cele câteva personalităţi istorico–culturale, factorul de realitate şi de ancorare în timp, informaţiile foarte generale de artă şi arheologie medievală, întregind speranţa de credibilitate a textului. Cum spuneam, Eco nu se aştepta probabil la succesul scrierii sale şi de aceea a însoţit‑o, la scurt timp după apariţie de acele neinspirate Marginalii menite să o prezinte drept rezultatul unei munci minuţioase şi a unei vaste informaţii din multiple domenii. Devenită repede un best seller, Eco nu a mai avut nevoie de greutatea factorului erudiţie. Bombardat cu scrisori de protest din partea cunoscătorilor care luaseră cartea drept ceea ce nu e, Eco a pretins în cele din urmă că totul a fost un joc, că intriga „poliţistă“ l‑a captivat şi că nu intenţionase a scrie un roman istoric, ci unul de mare succes la publicul larg. Sigur că privit astfel, textul îşi pierde toate conotaţiile pe care i le acordasem, din juxtapunerea cărora ieşeau în evidenţă atâtea erori şi inadvertenţe. Constatând că un anumit public cultivat nu se lasă dus cu preşul, Eco a manevrat în consecinţă, surprins probabil că lumea e mai puţin ignorantă decât îşi închipuise. Unde nu înţelegem defel neglijenţa sa este chiar în rigoarea tramei poliţiste. Planul de la finele volumului putea lipsi de vreme ce nu concordă cu detaliile locului desfăşurării acţiunii. Cu alte cuvinte, despre cititori, Eco putea crede că sunt cu toţii inculţi, dar nu şi privaţi de o elementară inteligenţă, mai ales că în rândul acestora se numărau cititorii pasionaţi de romane poliţiste. Nu mă pot pronunţa asupra intenţiilor iniţiale şi de parcurs ale lui Umberto Eco, căci mai mult de ceea ce a declarat el însuşi nu cunosc.

Şi mă întreb dacă şi merită să cunoaştem. O dată citită cartea, după o vreme nu‑ţi mai rămâne nimic în minte (dovadă că însuşi autorul în răspunsul ce mi l‑a adresat încurcă, după ani, unele amănunte), nici atmosferă, nici personaje, nimic! Nici dorinţa de a reveni asupra ei! De aceea am numit încercarea sa romanescă o farsă şi nu m‑a mai interesat lectura Pendulului lui Foucault. Nu vreau să spun că întregul e lipsit de noimă, ori autorul de talent. Dimpotrivă, eşti intrigat şi enervat când constaţi că atâtea lucruri frumoase, pozitive, nu sunt puse în operă spre a edifica o autentică pagină de ev mediu, ci doar o înjghebare butaforică, pripită. Păcat! Cu siguranţă că dl. Eco ştie din Poetica lui Aristotel, cea pe care n‑a mâncat‑o Jorges, că astfel de procedee jignesc inteligenţa cititorului.
Chiar dacă dl. Eco, cu toate inadvertenţele şi erorile, foloseşte numeroase „pietre originale“ în scrierea sa de care ne‑am ocupat, aceasta nu înseamnă prea mult. Pietrele originale duc la efectul scontat numai dacă sunt aşezate la locul lor. Să nu‑mi fie luat în nume de rău un exemplu concret. Templul Atenei Nike de pe promontoriul din dreapta al Acropolei, când te îndrepţi către Propilee, a fost refăcut cu oarecare timp în urmă cu toate pietrele originale. Acum el trebuie dat jos din nou deoarece ele nu au fost aşezate în ordinea punerii lor în operă, în veacul al V–lea î.e.n. Şi atare dezordine se observă. Nu numai de foarte aproape! De la distanţă, impresia autenticităţii, majestăţii şi monumentalităţii, strălucirea acestei bijuterii dispare, deşi nu se văd infinitezimalele nereguli în potrivirea pieselor. Sunt anulate însă acele corecţiuni optice de care aminteam într‑un eseu anterior. Un ordinator anume şi un aparat sofisticat de măsurare restabilesc ordinea iniţială a blocheţilor şi tamburilor. Abia când va fi încheiată rearanjarea vom şti cum arăta pe vremea lui Pericle acest mic templu.
Conchizând asupra tuturor celor de mai sus, ce formează o argumentaţie prin contrariu, se mai poate susţine că romanul istoric nu există?

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500