Antichitate și modernitate

A TUTUROR ŞI ZILNICĂ ITHACĂ

Încărcat de amintirile războiului Troian, de ale multelor sale peregrinări, Ulise se întoarce în Ithaca (Modest Morariu, Întoarcerea lui Ulise, roman, Editura Eminescu, 1982), ţelul atât de râvnit, la Penelopa ai cărei ani s‑au scurs în aşteptarea împietrită în virtute. Prea marea dorinţă a regăsirii i‑a condamnat însă la singurătate, cea a Penelopei topindu‑se grabnic în moarte.
În nefiinţă trec apoi Eumeu şi Mentor, după ce este reluat ciclul de o tânără Penelopă şi un tânăr Ulise. Larma unui nou război troian pune iarăşi stăpânire pe lume. Bătrânul Ulise nu va mai avea să‑i vadă sfârşitul, căci împovărat de vârstă se duce să moară pe malul mării.
Luminoasa alegorie la care recurge Modest Morariu, făcând din Ulise şi cei din jurul său contemporanii întregii istorii a omenirii şi din Ulise în special, contemporanul omului de totdeauna – îmbracă într‑o haină generoasă acest roman de idei bine construit, în care episoadele nu se prelungesc peste limita necesară, ci dimpotrivă se succed într‑un ritm alert, egal de la început până la sfârşit. Există în acest tónos al construcţiei şi al dicţiunii ideilor nu numai un neîndoielnic talent eseistic, ci şi o matură ştiinţă a incitării şi temperării invenţiunii epice, o rigoare a renunţării la inutilul de orice fel, elocventă asupra detaşării autorului de propria‑i creaţie. Rigoare manifestată în primul rând prin limpezimea alegoriei şi refuzul oricărei simbolistici absconse. Povestea lui Ulise e ştiută de oricine, din întâii ani de şcoală, dacă nu chiar dinainte. Singurul lucru pe care şi‑l îngăduie autorul este să strice jocul de cuburi al personajelor legendare şi să‑l reclădească pe contul său spre a‑şi ţese cât mai bine pânza ideilor. Într‑adevăr, personajele nu sunt simple convenţii ce‑şi împart artificial, în dialog, monologul autorului. Ele sunt individuate nu numai prin limbaj, ci printr‑un propriu şi specific mod de a gândi. Nu lipsesc, bine plasate, notaţiile care le dau consistenţă fizică, făcându‑ne să‑i vedem aievea ca pe nişte oameni ce‑i putem întâlni oricând în jurul nostru. Pentru că romanul este de o actualitate acută. În ciuda scepticismului personajului central (scepticism amar de care, înaintând în vârstă, se mântuie în parte), viziunea asupra universului uman pe care ne‑o propune Modest Morariu, nu este una sumbră, torsionată, ci dimpotrivă funciarmente optimistă. Optimism nu ipotecat speranţei în intervenţia miraculoasă a olimpienilor sau iluziei că în viitorul imediat omul asfixiantei civilizaţii industriale îşi va da seama că de fapt se sinucide – ci pur şi simplu optimismul cel mai „în sine“, cel care a reuşit să se lipsească de speranţă.
Ulise întoarce spatele gnoseologiei: uite unde ne‑a dus filosofia asta, antropocentrismul exacerbat! Să fie oare singurul şi cel mai adecvat mod al nostru de integrare în univers? Modul care nezăgăzuind inteligenţa practică la cele necesare ar putea face aerul irespirabil? Care a făcut deja obsesiile mortale şi pe obsedatorii de profesie ucigaşi? Care a umplut lumea de Mentori chemaţi şi nechemaţi? Care l‑a produs pe Calchas, ieftinul şi rufosul cazuist? Nu!

Ulise cel ce a văzut multe ştie că în fond totul e acelaşi, că, dacă ţi‑e dat să gândeşti şi dacă din nefericire ai ajuns la scindare, niciodată nu poţi scăpa de tine, oricât ai călători. Că trebuie să te împaci în propriu‑ţi eu, după fireasca ordine a naturii. Făcând abstracţie în primul rând de ceea ce nu‑ţi stă în putinţă să schimbi. Întorcându‑te la natură. Morală comportamentală, dar nu numai atât! În fond, între ce pendulează atunci Ulise dacă nu între epicurism şi stoicism? Tertium non datur. Câte puţin şi tot ce‑i mai cuminte din amândouă. Contradicţie între libertate şi necesitate nu există pentru stoici. Spre a ilustra atare concepţie, ei foloseau o imagine foarte „oltenească“, a câinelui legat de căruţă; dacă se opune, este târât, dacă merge de bună voie, e liber, iar dacă sare şi în căruţă, ce să mai vorbim! Ruga lui Cleant din Asos (331–232 î.e.n.) poate fi şi cea a lui Ulise întors în Ithaca, în a tuturor şi zilnică Ithacă:
„Condu‑mă, Zeus şi tu Pepromene (destinul),
De‑a lungul drumului pe care mi l‑ai ales.
Te urmez fără cârtire. Să rezist
E păcat şi trebuie să merg oricum“.
Vanitatea omenească este imensă şi primejdioasă. Şi ei îi întoarce spatele Ulise. Şi lui Mentor care credea că‑i va încondeia pe toţi în „memoriile“ sale. Şi altora ce‑şi închipuiau că vor moşteni pământul. Abonaţii la eternitate. Dezmoşteniţii ei!
Dacă cititorul găseşte în cartea lui Modest Morariu mulţime de gânduri ce pot fi sau nu împărtăşite, dacă‑i place sau nu tonul uşor zeflemitor şi pigmentat cu calambururi al atâtor discuţii „serioase“, este, în fond, treaba sa personală. Autorul ştie să‑şi conducă în aşa fel scrierea încât să‑i convingă pe cei ce pot fi convinşi. Cei care, pentru a folosi o noţiune stoică, îşi dau „asentimentul“ (synkatátesis).
Limbajul romanului rămâne însă, în mod obiectiv, deasupra oricărei îndoieli. El este o remarcabilă realizare în sine, susţinut de o forţă poetică, de imagini şi pasaje de neuitabilă frumuseţe.
Ulise descoperă fericirea accesibilă: o gâză, o floare, un colţ de cer. Lumea infinitelor iubiri. Pentru că totul e iubire. Şi firesc este că învăţăm să iubim până la moarte, „căci moartea e altă iubire“, constată Ulise sfârşindu‑şi zilele pe ţărmul mării primordiale.
„Învaţă‑mă făptură, limba cu care floare şi gândac
Stau înţeleşi în taina ierbii şi se‑nţeleg cu necuprinsul
Şi‑nţelepciunea unui nufăr răsfrânt şi oglindit în lac“.
Versurile argheziene sunt emblematice pentru înţelepciunea şi cuminţenia clasică ale acestei cărţi care este rodul unei bogate şi autentice trăiri.

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500