Antichitate și modernitate

DACIA PONTICĂ

Numit pentru prima oară astfel de către Simion Mehedinţi, pământul dintre Dunăre şi Mare îşi justifică nu numai din punct de vedere geografic atare denumire, ci, cu asupra de măsură, din perspectiva istorică şi arheologică, cea din urmă substanţial adâncită şi nuanţată pe parcursul a mai bine de un veac de asiduă recoltare şi judicioasă scrutare a numeroaselor vestigii ale trecutului, ieşite din răscolitul sol al Dobrogei.
Cea mai veche cultură neolitică a Dobrogei, cultura Hamangia (localitate numită astăzi Baia şi aflată în vecinătatea Histriei), racordase deja platforma transdanubiană cu teritoriile de la nord şi est de fluviu, pentru ca mai apoi varianta pontică a culturii Gumelniţa, ea însăşi descinzând din precedenta, să ocupe o tot mai extinsă zonă în Câmpia Dunării. Obârşia est‑mediterană a celei dintâi şi‑a pus o indelebilă pecete asupra întinderilor istro–pontice conferindu‑le, atât în neolitic cât şi în următoarea epocă a bronzului, un caracter distinct deopotrivă faţă de cele cu care se învecinau la nord şi de cele cărora li se integrau la sud. „Precocitatea“ acestei zone în absorbţia influenţelor egeene este dovedită pe de o parte prin prezenţa podoabelor (mărgele, brăţări, inele) confecţionate din oase de peşte şi scoici mediteraneene, prin cea a brăţărilor şi micilor unelte din aramă, prin difuziunea alături de idolii de lut ars a celor ciopliţi în marmură precum şi a micilor vase din acelaşi material sudic, prin însăşi situarea unor aşezări chiar pe malul mării (Agigea, Mangalia), iar pe de alta, mai târziu în epoca bronzului, prin factura vest‑microasiatică a multora din obiectele‑unelte de cea mai largă utilizare (în special topoare).
Când Herodot (IV, 93) îi pomeneşte pe geţii din Dobrogea care s‑au opus cu armele înaintării lui Darius pe pământurile lor, în campania Marelui Rege din 514 î.e.n. împotriva sciţilor, această etnie de la sudul fluviului se afla de aproape două veacuri pe făgaşul istoricizării culturii ei materiale, iar restul neamului getic de la nordul Istrului se individualizase de tot atâta timp din marea masă a tracilor. Drept dovadă a acestor fapte stă nu numai difuziunea în mediul autohton din Dobrogea şi de la nord de Dunăre a vaselor greceşti din import, ci mai ales lucrarea la roată, încă în veacul al VI–lea î.e.n., a unei ceramici getice inspirată de prototipuri greceşti, ceramică descoperită la Enisala, Eugeac, Sarinasuf, Satu Nou, Murighiol, Adamclisi, Rasova, Ostrov, dar şi la Zimnicea, Alexandria, Orlea, Grădiştea‑Călăraşi, Bucureşti (Cernica) etc.
De mult mai amplu ecou decât al Marsiliei (Massalia) pentru Gallia, în Mediterana occidentală, a fost rolul celor trei colonii greceşti (Histria, Tomis şi Callatis) ale Daciei Pontice pentru Dacia continentală, revendicându‑se, prin Pontul Euxin şi Propontida, de la Mediterana orientală. Graţie intermedierii acestora pătrund până în nordul Moldovei şi în subcarpaţii meridionali, în secolele V–IV î.e.n., vinuri, uleiuri, ceramică şi monede din sud, schimburi care au determinat apariţia monedei de argint geto–dacică încă din prima jumătate a veacului al IV–lea î.e.n. (cum vine să ne confirme o dată mai mult marele tezaur de monede greceşti de bronz descoperit nu de mult în zona centrală a Moldovei).

Spre deosebire însă de extremul occident european, iradierea pontică nu este unică pentru Dacia. Ea se află dublată de cea egeeană transbalcanică, înaintând treptat în spaţiu şi timp, astfel încât în veacul I î.e.n. se înstăpâneşte în interiorul arcului carpatic. Vechimea, constanţa, bivalenţa (pontică şi transbalcanică) şi caracterul ei progresiv (spaţial şi temporal) fac ca impactul acestei iradieri cu cultura materială autohtonă să nu îmbrace aspectul unei banale aculturaţii, ci al unei creaţii interpretative, din punctul de vedere al receptorilor. De preponderenţa cantitativă şi calitativă a acestei iradieri şi a repercusiunilor ei locale faţă de influenţele celtismului central european, reale în vestul şi nord–vestul Daciei istorice, ca şi în interiorul arcului carpatic, dar imaginate de unii cercetători contemporani pe mult mai largă arie, au fost conştienţi Pârvan şi elevii săi direcţi. Dar magistrul şi emulii nu au conchis însă limpede în favoarea primei, conferind celtismului un rol formativ istoricizant pe care nu‑l putea avea o cultură materială anistorică, incapabilă prin natura ei să contracareze ori măcar numai să nuanţeze iradierea unei civilizaţii istorice ale cărei începuturi îl precedau de altminteri cu mai multe secole.
Perioada elenistică a însemnat pentru Dacia şi Dacia Pontică vremea unei consonanţe, sub raport militar, demografic şi politic, între aceste teritorii şi regatele greceşti desfăcute din moştenirea lui Alexandru cel Mare. Mercenari din părţile locuite de geto–daci sunt prezenţi în armatele elenistice, sclavi din atare locuri mişună în metropolele greceşti, în fine, forma de conducere politică, structurată pe binomul basileu‑armată este, păstrând proporţiile, asemănătoare.
Basileul Burebista, fie că va fi fost de obârşie transilvană sau sud‑carpatică, dovadă în plus că în secolul I î.e.n. iradierea elenistică cuprinsese toată întinderea Daciei istorice, apelează pentru tratativele cu Pompei la dobrogeanul Acornion, luând sub oblăduirea sa cetăţile greceşti litorale, aşa cum făcuseră mai înainte un Dromichete, un Zalmodegikos, un Rhemaxos, care‑şi aveau centrele puterii lor la nord de Istru, dar care controlau pământurile de la sud de Carpaţi „până la Marea cea mare“. Căci condiţie primordială a dăinuirii oraşelor greceşti dobrogene a fost, de la întemeierea lor, acel modus vivendi cu puterea militară getică stăpânitoare a zonei în care se implantaseră.
Izvoarele scrise cât şi mărturiile arheologice vorbesc deseori despre parţiale distrugeri şi reclădiri ale coloniilor greceşti, despre nenumărate conflicte militare şi stipendii împăciuitoare plătite unor atacatori ocazionali. Rămân la convingerea, ce se fereşte de a fi idilică, că în covârşitoarea majoritate a cazurilor aceşti „ocazionali“ incendiatori ai recoltelor şi cetăţilor erau venetici în trecere, întrucât Dobrogea a fost deopotrivă un pământ al băştinaşilor geţi, angrenaţi vital în cooperarea cu „grecii de peste mări“ care de fapt erau în primul rând ai locului, dar şi o cale de scurgere a neamurilor dinspre nordul Pontului Euxin, către vestul şi sudul său, refăcând invers drumul lui Darius.

Dar cea mai grăitoare şi incontestabil cea mai monumentală dovadă istorică a unităţii geopolitice indisolubile a Daciei Pontice cu restul Daciei este Monumentul de la Adamclisi. În vremea războaielor lui Traian cu Decebal, Dobrogea era de peste jumătate de veac (de la 46 e.n.) integrată administrativ şi militar Imperiului roman. Pentru Decebal ea era pars Daciae, pentru Traian doar o mică parte a imperiului Romei. Numai aşa se poate justifica planul încercatului strateg de pe Rin de a lichida printr‑o unică acţiune militară pe marele rege dac Decebal. Traian nu s‑a gândit nici o clipă că adversarul său va putea trece Dunărea spre a‑l lovi prin spate şi a‑l învălui. De aceea nu a întărit suplimentar cu armată Dobrogea şi linia fluviului, apărată doar de flotă şi unităţile din castrele riverane. În ultima şi cea mai crâncenă bătălie din Moesia, care s‑a dat la Adamclisi, Traian însuşi era să‑şi piardă viaţa. L‑a salvat „şeful spatelui“, intervenind cu trupele de intendenţă. Mormântul acestuia se află în vecinătatea nordică a Monumentului triumfal, iar către est a fost ridicat altarul comemorativ pentru cei aproape 4000 de ostaşi romani căzuţi la datorie. Soarta Daciei nu a putut fi pecetluită printr‑un singur război; ea a fost însă decisă la Adamclisi. Aici a trebuit deci să se ridice, după cel de al doilea război dacic al lui Traian, monumentul care să amintească posterităţii, la marginea imperiului, naşterea unei noi latinităţi şi totodată faptul că marea şi muntele sunt cei doi poli, tinzând unul spre celălalt, ai unei anumite istorii a Daciei asupra căreia Herodot s‑a oprit cel dintâi.
În chiar pasajul în care aminteşte rezistenţa geţilor dobrogeni în faţa armatei lui Darius, istoricul grec formulează o surprinzătoare apreciere asupra acestora: „geţii, însă, fiindcă s‑au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci“. El se referă implicit la întregul neam getic de la nord de Istru, întrucât detaliile privitoare la Zalmoxis şi religia sa urmează imediat pasajului citat. Prea puţin s‑a comentat insolita apreciere a lui Herodot (a se vedea, mai de curând, volumul Herodote et les peuples non grecs, Fundaţia Hardt, Geneva, 1990, cuprinzând actele celui de al 35–lea colocviu despre antichitatea clasică). În 1951, C. Balmuş, invocând „argumente“ şi utilizând cogitaţiuni tipice acelor ani, urmărea să „demonstreze“ caracterul de „loc comun“ al respectivei aprecieri, descinzând din conceptul „bunului barbar“, cu veche carieră în literatura greacă. Deşi informaţiile istorice antice privitoare la geto–daci mişună de tot felul de tópoi (şi din păcate, reamintesc, nu avem până acum nici un studiu critic asupra lor, din această perspectivă), în cazul în discuţie Herodot nu poate fi suspectat de folosirea unui tópos. Întâi de toate pentru că în contextul imediat, referitor la Zalmoxis, el se arată foarte rezervat („nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult“) şi chiar critic („mi se pare, însă, că el – Zalmoxis – a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora“, IV, 96). În al doilea rând, pentru că aprecierea geţilor nu e absolută, ci prin comparaţie cu restul marelui neam al tracilor.

Aceasta nu fiindcă Herodot i‑ar fi cunoscut mai puţin pe geţi, cum credea Balmuş, ci deoarece informaţiile despre ei le luase, după cum însuşi declară: „de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin“, eleni care se aflau în contact nemijlocit cu tracii sud‑dunăreni şi care puteau emite în bună cunoştinţă de cauză atare judecată de valoare. De altminteri lumea greacă egeică şi continentală şi mai ales atenienii îi cunoşteau foarte bine pe tracii de la sud de Balcani, cu a căror aristocraţie s‑au înrudit deseori (Miltiade se căsătoreşte cu fiica bogatului rege trac Oloros, cu care‑l are pe Cimon, iar Temistocle se născuse dintr‑o mamă tracă). Armatele trace chemate în ajutor de unele cetăţi greceşti au lăsat amintiri durabile de cruzime, necinste şi dezmăţ; cu toate că veniseră ca aliate bine plătite, se purtaseră ca cei mai crunţi duşmani incendiatori.
Departe de a fi un simplu tópos, simpatia lui Herodot pentru geţi este o realitate sortită să rămână inexplicabilă dacă n‑am da atenţie sursei de informare indicată chiar de el. Aşa stând lucrurile, înseamnă că la finele primei jumătăţi a secolului al V–lea î.e.n. (data probabilă a călătoriei istoricului în Marea Neagră, IV, 16, 81) relaţiile coloniştilor greci cu localnicii geţi dobrogeni aveau deja tradiţia biseculară a dreptăţii, colaborării şi prieteşugului, tradiţie pe care cele mai sus expuse mă îndreptăţeşte că o socotesc definitorie pentru toată durata acestei „simbioze“. Mergând încă şi mai departe, mă întreb dacă nebuneasca opoziţie a geţilor în faţa colosului armatei persane va fi fost doar o „nechibzuinţă“ sau o deliberată opţiune în favoarea grecităţii, bazată pe o reciprocă simpatie?

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500