Antichitate și modernitate

SOLARIUM AUGUSTI

Cea mai de seamă descoperire arheologică postbelică de pe imensa întindere a Imperiului roman a fost făcută în chiar capitala acestuia, vădind o dată mai mult că Roma, ale cărei antichităţi au fost explorate şi studiate de veacuri, mai poate da încă la iveală, graţie erudiţiei, observaţiei şi perseverenţei cercetătorului, monumente de mare însemnătate pentru înţelegerea civilizaţiei de la care se revendică întru obârşiile ei lumea europeană modernă.
De mai mulţi ani, profesorul Edmund Buchner, fostul preşedinte al Institutului Arheologic German, era preocupat de corelarea unui pasaj din Istoria naturală (36, 72) a lui Plinius cel Bătrân, cu câteva sumare informaţii din arhivele Vaticanului, de raportul existent între poziţia nr. 344 a planului din 1748 al Romei, datorat lui G. B. Nolli, actualul amplasament al obeliscului egiptean de granit roşiatic în piaţeta din faţa palatului Montecitorio şi reprezentarea pe baza coloanei lui Antoninus Pius (expusă acum la Vatican în aşa‑zisa Curte a cuiraselor) a personificării Câmpului lui Marte, cu braţul stâng petrecut pe după un obelisc.
Plinius afirmă că „Divinul Augustus a dat obeliscului din Câmpul lui Marte minunata întrebuinţare a măsurării zilelor şi nopţilor prin umbrele pe care le arunca, sub lumina soarelui, pe un paviment de piatră, lungimea umbrei fiind egală cu a obeliscului în ora a şasea a zilei solstiţiului de iarnă: prin linii încastrate în piatră şi turnate în bronz se marca descreşterea şi apoi creşterea fiecărei zile, lucru demn de luare‑aminte, datorat talentului matematicianului Facundus Novius. El a adăugat vârfului obeliscului un glob de bronz aurit care dădea profil constant părţii terminale a umbrei acestuia, când scurtă şi groasă, când imens de lungă şi subţire, făcând‑o să semene, precum se zice, cu capul unui om. Atare măsurare a timpului nu mai corespunde realităţii de aproape treizeci de ani, fie din pricina schimbării dintr‑o anumită cauză a cursului soarelui însuşi şi al astrelor, fie pentru că întregul pământ s‑a deplasat puţin în raport cu propriul său centru (fapt de care sunt convins, căci l‑am observat şi în alte părţi), fie fiindcă mişcările seismice de la Roma au dereglat un orologiu atât de întins, fie, în fine, datorită inundaţiilor Tibrului, fundaţiile unei atare greutăţi adâncindu‑se în solul aluvionar pe care se afla ridicat monumentul, au pricinuit reducerea înălţimii acestuia.“info
Multe din fragmentele obeliscului acoperit cu hieroglife, dimpreună cu părţi ale inscripţiei dedicatorii de pe piedestal au fost scoase la iveală în 1748 (şi publicate în 1750) cu ocazia săpării fundaţiilor pentru clădirea ce avea să se ridice în acel loc. În 1792 obeliscul a fost reconstituit în faţa palatului Montecitorio (actualul sediu al Parlamentului italian, care a primit o faţadă modernă, monumentală, pe latura opusă). Inscripţia, întregită astăzi, glăsuieşte: „Împăratul Caesar Augustus, fiul divinului (Iulius), mare preot, deţinând imperiul pentru a XII–a oară, consulatul pentru a XI–a oară şi puterea tribunciară pentru a XIV–a oară, redând Egiptul în stăpânirea poporului roman, a închinat (obeliscul) ca dar Soarelui“.

Datându‑se, după titulatura imperială, în anul 13 î.e.n., obeliscul are 30 m înălţime; el este în mod cert cel despre care vorbeşte Plinius. Ghidat de planul lui Nolli şi de lucrările clasice consacrate topografiei Romei antice, profesorul Buchner a început sondarea, cu maşini moderne, a terenului bănuit că ar ascunde lastrele de piatră şi marcajele de bronz ale uriaşului cadran solar. Lucrările iniţiate în vara lui 1979 au continuat în iarna 1979/1980 şi au dus la descoperirea în subsolul clădirii de pe Via di Campo Marzio 48 (la 6,40 m adâncime sub actualul nivel de călcare) a unui fragment al vastului paviment, marcat de încrucişarea liniei lunare (Fecioară – sfârşit Berbec) cu cea a orei a şasea pe meridian. Inscripţia greacă Etesiai pauontai (sfârşitul vânturilor etesiene, adică data de 23 august) se află încastrată în acest punct. Întrucât se desfăşurau în plin centru al Romei actuale, săpăturile nu au putut fi extinse sub fundaţiile palatelor seculare şi sub pânza freatică fără a primejdui, în ciuda măsurilor de consolidare, integritatea acestora şi vieţile lucrătorilor. Calculele topometrice şi astronomice urmau să întregească configuraţia remarcabilei descoperiri, vizitată astăzi nu numai de specialişti, ci şi de nenumărate personalităţi ale vieţii culturale şi politice internaţionale.
Orologiul solar al lui Augustus este cel mai mare ceas şi calendar al tuturor timpurilor (cca 160 x 75 m), axa lunilor fiind orientată pe direcţia nord‑sud. Amplasamentul originar al obeliscului se afla la 200 m sud de cel actual. Obeliscul acestui solarium a fost primul dintr‑o lungă serie de astfel de monumente aduse din Egipt, în veacurile Romei imperiale. Întregul complex cronometric constituia deopotrivă şi monumentul triumfal al cuceririi Egiptului (la 30 î.e.n.). Aşa cum a arătat descoperitorul său, el se afla în strânsă corelaţie cu alte construcţii sacre şi simbolice înălţate pe Câmpul lui Marte. În primul rând cu Altarul Păcii lui Augustus, ridicat şi el într‑o primă formă de lemn în acelaşi an (13 î.e.n.) al întoarcerii lui Augustus din Gallia, după trei ani de reorganizare la faţa locului a deosebit de importantei provincii a imperiului. Lucrările de construcţie şi decoraţie sculpturală ale Altarului Păcii se vor termina în anul 9 î.e.n. Această măreaţă mărturie a artei şi politicii augustane, ale cărei fragmente au ieşit la iveală de‑a lungul veacurilor moderne, a fost cercetată arheologic (fundaţiile) abia în 1903 şi reconstituită în 1938 în alt loc decât cel iniţial, pe malul Tibrului, în imediata apropiere a Mausoleului lui Augustus. Topografia Câmpului lui Marte pe vremea lui Augustus arată că centrul Altarului Păcii se afla la 90 m NE de obelisc, cel al Mausoleului la 400 m NV, iar al ustrinului (locul incinerării) lui Augustus, la 370 m NV, unghiul dintre ultimele două fiind de 18°37'.
În monumentalul ornic‑calendar se aflau încifrate o serie de date biografice ale cuplului imperial (de pildă ziua de 23 septembrie 63 î.e.n. a naşterii lui Augustus) ce‑i confereau acestuia multiple semnificaţii cosmico–politice, în limbajul unei simbologii astrale strâns legate de marele rol istoric al întemeietorului Principatului şi al păcii romane.

Războaiele civile zguduiseră atât de puternic conştiinţele romanilor încât ei credeau că acelea aveau să fie sfârşitul Romei, prevăzut de mitul celor doisprezece vulturi, zăriţi de Romulus în momentul întemeierii Urbei, şi al Anului cel Mare, al cărui ultim secol, al Soarelui, trebuie să însemne combustia (ekpýrosis) universului, în concepţia palingenetică stoică. Neopitagoreicul Nigidius Figulus (98–45 î.e.n.), de pildă, considera trecerea de către Caesar a Rubiconului deopotrivă sfârşitul Romei şi al neamului omenesc, iar poezia latină avea să se facă până la Lucan (39–65 e.n.) ecoul unor astfel de credinţe şi temeri (Farsalia, VII):

„De când întemeiase cetatea‑i Romulus
După un zbor de vulturi, dând pentru pleavă‑azil
Într‑o pădure largă, până în clipa când
Tesalicul dezastru te‑a prăbuşit, vai, Roma!
.................................
Din neamurile toate ce‑ndură vreo sclavie,
Într‑adevăr noi suntem cei mai bătuţi de soartă
Că încă ni‑i ruşine de jugul ce‑l purtăm.
Fără de zei e cerul de astăzi pentru noi:
Doar de‑ntâmplarea oarbă sunt secolii târâţi!
..................
Războaiele civile se vor grăbi să facă
Mulţi zei egali cu zeii şi le va da podoabe
De fulgere şi astre acestor mani despotici
Iar Roma o să jure pe umbra lor, prin temple...“

La 13 ianuarie 27 î.e.n. Octavian (căruia ulterior Senatul îi va conferi titlul de Augustus – măreţul, auguralul, împărătescul) restituia înaltului corp puterile speciale cu care fusese investit spre a pune capăt războiului civil şi a lichida (prin sacrificarea necesară a multor capete) mentalitatea anarhică de pretins spirit republican ce generase decenii de‑a rândul atare flagel politic şi social, ameninţând cu dispariţia civilizaţia romană însăşi. Senatul îl imploră să nu se retragă în viaţa particulară, ci să‑şi continue opera de asanare a celei publice. Este începutul unei politici legislative, religioase, culturale, artistice, sociale, edilitare etc., de o anvergură şi eficienţă nemaiatinse de atunci în istoria lumii mediteraneene. Augustus şi iluştrii săi colaboratori (oameni politici, militari, poeţi, intelectuali de mare suprafaţă) acreditează ideea că de fapt războaiele civile au marcat sfârşitul unui ciclu (vârsta de fier) şi că nenorocirile de ele aduse au fost acea ekpýrosis atât de temută. Prin forţa politicii principelui o nouă vârstă de aur începe, iar Roma nu va cunoaşte limită în spaţiu şi timp.

Istoria acesteia şi a întregului imperiu este scoasă de sub legile ciclurilor cosmice, raportul răsturnându‑se în sensul că însuşi cosmosul este supus de acum înainte puterii şi voinţei romane. Ziua naşterii lui Augustus este începutul acestei ere fără de sfârşit în care orice moment de vitregie a soartei e prilej de regenerare istorică. Cu alte cuvinte o îndrăzneaţă tentativă de reificare a sacrului şi de înstăpânire a umanului asupra stihiilor. Atare mesaj vizând escatologicul urmărea să facă tuturor seminţiilor lumii credibilă ideea că doar Roma şi imperiul ei sunt capabile să le protejeze faţă de nesigura soartă terestră şi cosmică.
Jocurile seculare organizate de Augustus în 17 î.e.n. constituie debutul spectacular al amintitei politici deja anunţată şi formulată de vestitul poeta vates (poetul profet) al regimului. Vergilius în Eneida (I, 278–283) dă glas vrerii lui Jupiter cât îi priveşte pe romani:

„Nu le voi pune nici vremii hotar, nici locului margini;
Fără sfârşire domnia le‑o dau. Iar Iuno, zeloasa,
Mări şi pământuri şi cer plictisind cu spaimele dânsei
Prinde‑va minte‑n curând şi‑alături cu mine iubi‑va
Neamul romanic, pe‑ai lumii stăpâni, poporul în togă.
Asta mi‑e vrerea!“

Şi tot el imortalizează pe Augustus drept iniţiator şi garant al noii ordini a firii (Eneida, VI, 790–796):

„El e bărbatul de care‑auzi‑vei prin veacuri că vine,
Caesar Augustus, născutul din cei de‑o făptură cu zeii,
Cel ce‑n domnitul cândva de Saturnus, în Latium, aduce
Zilele de‑aur din nou şi‑ntinde dincolo de Indii
Sceptrul; şi‑i zace dincolo de stele pământul, din calea
Soarelui nostru ieşit, pe unde pe umeri întoarce
Polul cu sorii‑i aprinşi păzitorul văzduhului, Atlas“.

Soarele, căruia îi era închinat obeliscul monumentului cosmopolitic augustan (dar de sub primejdiile căruia principele scosese Roma şi imperiul ei: „din calea / Soarelui nostru ieşit...“), este invocat deopotrivă ca protector de Horatius în Carmen saeculare, întru aceeaşi voinţă de creştere şi eternă dăinuire a puterii şi ordinii romane, cântată acum deja de al doilea eşalon de poeţi de curte:

„Mănos şi falnic Soare ce zilei dai lumină
Şi‑n carul tău de aur pe bolta mult senină
Dispari şi vii iar tânăr şi bun de ne‑ncălzeşti
Dea zeii, decât Roma să nu mai întâlneşti
Putere‑n veci mai mare!
................................
Romana‑împărăţie şi Laţiul să ajungă
La veacuri fără număr de fericire lungă,
La timpuri de mărire!“

Dacă descoperirea arheologică a calendarului şi orologiului solar al lui Augustus confirmă, nuanţează şi precizează textul lui Plinius, este deopotrivă adevărat că până acum încercările de a stabili cărei faze aparţine pavimentul cadranului (celei originale a construcţiei, discordantă în vremea lui Plinius, sau uneia concordante, ulterioare, din timpul lui Domiţian – 81–96 e.n.) nu s‑au dovedit suficient de concludente. Erudita elucidare a acestei incertitudini ce mai planează încă asupra uneia din cele mai atrăgătoare construcţii augustane, dintre zecile cu care a reîntemeiat în marmură Roma, până la el din modestă cărămidă, incumbă desigur talentului, experienţei şi fructuoasei perseverenţe ale lui Edmund Buchner.

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500