Antichitate și modernitate

ARHEOLOGIE BIBLICĂ

Se ştie prea bine că Biblia, în special Vechiul Testament, constituie un bogat izvor pentru istoria antică a Orientului Apropiat, prima redactare parţială a acestuia situându‑se în veacul al IX–lea î.e.n., întregul continuând a se forma până către începutul ultimei perioade a elenismului şi chiar până în primul secol al Imperiului roman. Atare izvor, consemnând tradiţia orală genealogică a poporului evreu, este deosebit de interesant şi în ce priveşte relaţiile iudeilor (captivităţi, răscoale, lupte) cu etniile ori puterile statale din imediata lor apropiere sau de mai departe. Cele trei cărţi ale macabeilor, de pildă, dau o relatare amănunţită a faptelor şi poziţiei iudeilor aflaţi între marile puteri elenistice beligerante, Siria seleucidă şi Egiptul ptolemeic, care‑şi disputau stăpânirea asupra Coelesiriei, regiune şi astăzi privită drept mărul discordiei (unul dintre ele, în tot cazul) al politicii din această zonă.
Pe lângă informaţii istorice, diversele texte ale Vechiului Testament conţin şi altele, de natură strict arheologică, care merită a fi comentate. Spre exemplu, în Cartea lui Tobit (14, 6, 8), acesta îl îndeamnă pe fiul său Tobie să părăsească Ninive, căci tot ce a prorocit profetul Iona despre distrugerea oraşului se va adeveri. Este de presupus că profeţia lui Iona va fi avut loc înainte de 625 î.e.n., adică înainte ca Nabopalassar să întemeieze regatul haldeo–babilonian şi să înfrângă Asiria, aliindu‑se în acest scop cu Media. Tobit îl asigură deci pe Tobie (14, 6) că „toţi păgânii se vor întoarce la adevăr şi se vor teme de domnul Dumnezeu şi vor îngropa în pământ idolii lor şi vor proslăvi pe Domnul“. A îngropa în pământ idolii intacţi este o faptă bizară. Idolii păgâni ori lăcaşurile sfinte pângărite de păgâni erau îndeobşte mai înainte sparte de dreptcredincioşi şi apoi eventual îngropate. În Bel şi Balaurul (22) ni se spune că „împăratul îi dădu morţii (pe adoratorii lui Bel), iar pe Bel îl dădu în seama lui Daniil, care îl nimici împreună cu templu cu tot“. În Cartea întâi a macabeilor (2, 25), răsculatul Matatia dărâmă altarul păgân din Modein: „tot în clipa aceea el a omorât şi pe dregătorul împărătesc care îl silea să aducă jertfă şi să dărâme altarul“. Matatia acţionează astfel nu numai la Modein, ci şi în alte oraşe (ibidem, 2, 45): „Atunci Matatia împreună cu prietenii lui au dat ocol pe de altă parte şi au dărâmat altarele“. Iuda Macabeul (ibidem, 4, 43–47) „a ales preoţi care au curăţit templul şi au dus într‑un loc necurat pietrele altarului idolesc. Apoi ei au făcut sfat ce să facă ei cu altarul pângărit al arderilor de tot, şi au ajuns să‑l dărâme, ca să nu fie pricină de ruşine o dată ce păgânii îl pângăriseră. Şi au dărâmat ei altarul, iar pietrele le‑au dus în muntele templului într‑un loc potrivit, până ce va veni un profet care să ia o hotărâre pentru ele. Şi au luat pietrele necioplite, după cum scrie în lege, şi au zidit un altar nou, după chipul celui de mai înainte“.
Practica îngropării în pământ de către păgâni a idolilor lor este nu numai o exprimare improprie, eronată, ci şi o confuzie. Despre tezaurul de sculpturi romane (secolele II–V e.n.) descoperit în 1962 la Constanţa, D. M. Pippidi (Sfârşitul păgânismului în Sciţia Mică, în volumul Studii de istorie a religiilor antice, Bucureşti, 1969, p. 307) se exprimă că:

„ne găsim înaintea unui episod caracteristic de război religios, altfel spus înaintea încercării disperate a unui credincios sau a unui grup de credincioşi păgâni – de a pune la adăpost câteva din chipurile sacre ameninţate cu distrugerea de furia devastatoare a adversarilor creştini sau a autorităţilor imperiale“. Aşa cum am arătat cu alt prilej (Dacia antiqua, Bucureşti, 1982, pp. 133–137), respectivul depozit era compus din piese antice răzleţe, dar îngropate la un loc cândva între 1900 şi 1914, în vederea exportării lor pe calea mării. Păgânii nu aveau de ce să ferească de prigoana creştină sculpturi dezafectate, adică sparte din antichitate, dintre care unele de natură funerară, nu cultică, după cum creştinii nu aveau de ce să îngroape „idoli“ care erau deja mai mult ori mai puţin distruşi încă din veacurile precedente apariţiei creştinismului în Dobrogea. Insolita formulare din Cartea lui Tobit trebuie să însemne pentru noi descoperirea de către iudei a unor urme arheologice mai vechi, rămase uneori intacte, aparţinând în consecinţă altor civilizaţii decât a lor, indiferent dacă aceste vestigii sculpturale erau sau nu de natură cultică.
În lumea egeeană, în timpul epocii întunecate, cu precădere în prima parte a acesteia (secolele XI–IX), asistăm la un proces invers pe care A. M. Snodgrass l‑a subliniat în cartea sa (Grecia epocii întunecate, „The Dark Age of Greece“, Edinburgh, 1971). Multe morminte miceniene, în special cele cu inventar bogat şi de preţ, au fost socotite de descoperitorii întâmplători din perioada amintită drept morminte ale unor eroi legendari, pe amplasamentele respective ridicându‑se apoi lăcaşe de cult. Calitatea artistică excepţională a unora din piesele inventarelor funerare confirma în consecinţă obârşia divină a celor ce‑şi aflaseră odihna acolo. Înainte ca grecii epocii clasice să considere arta sau artele drept activităţi eminamente seculare şi meşteşugăreşti, strămoşii lor din vremurile întunecate le priveau ca luminoase mărturii ale divinului în om.

 

*

 

În Cartea a doua a macabeilor se relatează despre Antioh al II–lea Teos (261–246 î.e.n) şi campania sa contra Egiptului lagid. Este vorba de al doilea război sirian, adică despre a doua încercare de a răpi Ptolemeilor Coelesiria (regiunea din sudul Siriei) pe care Ptolemeu I Soter o cucerise în 301, împreună cu alte teritorii din Asia Mică. Cel din urmă război sirian (cel de al şaselea) ia sfârşit în 168 î.e.n. prin ultimatumul dat de Roma lui Antioh al IV–lea de a renunţa la cuceririle sale din Egipt. Tot atunci are loc răscoala lui Iuda Macabeul graţie căreia Palestina (prima dată numită astfel de Homer) se desprinde de regatul seleucid. Dar revenind la Antioh al II–lea, el ocupă posesiunile egiptene din Asia Mică, se căsătoreşte cu Berenice, fiica lui Ptolemeu al II–lea, iar acesta din urmă jefuieşte şi pângăreşte Templul din Ierusalim, oprimându‑i pe iudei pentru credinţa lor. În 6, 10 se spune că două femei au fost prigonite „fiindcă îşi tăiaseră împrejur copiii. Pentru aceasta copiii le‑au fost spânzuraţi de sâni şi ele au fost târâte prin oraş în văzul norodului, apoi au fost azvârlite jos de pe zid“.

Aruncarea de pe înaltele ziduri ale cetăţilor din Orientul Apropiat constituia o modalitate de execuţie similară aruncării de pe Stânca tarpeiană, în Roma republicană. În Vechiul Testament atare execuţie apare în mai multe locuri ale textelor sacre. Iată, de pildă, în Cartea lui Tobit (1, 17): „Demâncarea mea o dădeam celor flămânzi şi hainele mele le împărţeam celor goi. Şi dacă vedeam pe vreunul din neamul meu mort, azvârlit în dosul zidurilor Ninivei, îl îngropam“. În fine, în Înţelepciunea lui Solomon (4, 19), se spune că pe unii „Domnul îi va zdrobi şi, muţi, îi va zvârli cu capul în jos...“. În relieful istoric asirian din vremea lui Salmanassar al III–lea (858–824 î.e.n.) care‑şi întăreşte stăpânirea asiriană şi în Palestina, scenele aruncării de pe ziduri ale duşmanilor, la cucerirea unei cetăţi, sunt frecvente. Le putem trece în revistă parcurgând respectivele reliefuri de la Pergamon, Berlin, British Museum şi Luvru.
Pe monumentul de la Adamclisi, metopa XXIV reprezintă tocmai aruncarea de pe înălţimi naturale sau de pe ziduri a unor trupuri, dintre care unele descăpăţânate. Este vorba de o scenă de pe hemiciclul sudic, unde este reprezentat cel de al doilea război dacic (a se vedea cartea noastră, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, 1984, p. 133, fig. 13). Aruncarea de pe întărituri stâncoase este urmată de vânarea arcaşilor daci tupilaţi în frunzişul pomilor sau al boscheţilor. În lucrarea noastră la care ne‑am referit încercam să demonstrez că autorul programului iconografic al Coloanei Traiane şi al Monumentului de la Adamclisi (executat de pietrari ai armatei moesice) este una şi aceeaşi persoană, care a cunoscut şi s‑a inspirat după reliefurile istorice asiriene. Influenţe ale reliefului istoric asirian, mai ales în programul Columnei lui Traian, au fost susţinute de alţi cercetători străini ca Werner Gauer, Tonio Hölscher, către atare ipoteză înclinând şi Hanns Gabelmann (Antike Audienz– und Tribunalszenen, Darmstadt, 1984, p. 108 şi nota 461).
Dacă la cele până acum menţionate mai adăugăm şi faptul că printre numeroasele legiuni adunate de Traian din tot Orientul spre a pune în fine capăt rezistenţei lui Decebal, într‑al doilea război pornit împotriva lui, se număra şi Legio Sexta Ferrata, staţionată în Iudeea, putem conchide că nu e vorba numai de adoptarea de către autorul programului de la Adamclisi a unei formule iconografice orientale, ci poate chiar de consemnarea tale‑quale a unui mod de luptă specific şi tradiţional în acea parte a lumii romane din care provenea grosul armatei ce avea să‑l zdrobească pe Decebal la Sarmizegetusa Regia şi în împrejurimi.

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500