Antichitate și modernitate

BÂTA FILOSOFALĂ?

În sala romană a marelui Muzeu Arheologic de la Heraclion (Creta), sub numărul de inventar 1, deci înregistrat printre primele piese descoperite ale vastei colecţii, se află statuia de mărime puţin mai mică decât cea naturală a unui bărbat cu barbă, antebraţul drept întins înainte, în vreme ce în mâna stângă ţine o masivă ghioagă a lui Herakles, capul superior al acesteia ajungând până la partea de jos a toracelui. Ghioaga se sprijină pe baza statuii. Lângă laba piciorului stâng, spre spate, se găseşte o legătură de rotuli (suluri de manuscrise). Gestica statuii indică o adlocutio de factură romană (un vorbitor ce se adresează unor ascultători). Statuia a fost descoperită în 1885 în agora (piaţa publică) de la Gortyna, capitala Cretei în epoca romană. Tot de la Gortyna, foarte posibil din aceeaşi zonă, sunt şi portretele învecinate din expoziţia muzeului, portrete cu numere de inventar mici, descoperite deci la finele veacului trecut: Agrippa (inv. 66), Livia (inv. 67), Tiberius (inv. 65), Caligula (inv. 64), Antoninus Pius (inv. 73), Septimius Severus (inv. 60). Seria portretelor imperiale continuă cu numere de inventar peste 200 şi fără a se preciza locul de provenienţă al pieselor. Eticheta actuală a statuii despre care vorbim e succintă: „Filosof.“
„Filosoful“ de la Gortyna, singur printre chipurile atâtor împăraţi, a fost publicat pentru prima oară de Mariani, în „AJA“, 1897, I, p. 279 şi urm., drept un Asklepiad (ce are de a face bastonul subţire pe care se încolăceşte un şarpe, atribut al lui Asklepios cu măciuca lui Herakles, nu pricepem!). Georg Lippold este cel dintâi care dă reprezentării numele de Heraclit (Das Bildnis des Heraklit, în „AM“, vol. 36, 1, 1911, pp. 153–156, fig. 1 şi pl. IV), afirmând că este vorba de o copie romană de pe la 200 e.n. a unui original grec din veacul al V–lea î.e.n. sau din prima jumătate a celui următor. Identificarea piesei sculpturale drept statuia‑portret a lui Heraclit rămâne în picioare până în zilele noastre, aducându‑se drept argument existenţa unei emisiuni de monede efesiene din epoca romană (secolul al II–lea e.n.), care au pe avers presupusul chip al lui Heraclit cu măciuca lui Herakles pe umărul stâng. G. M. A. Richter este mai puţin dispusă să creadă că statuia de la Gortyna l‑ar înfăţişa pe filosoful din Efes, chiar dacă existenţa măciucii lui Herakles va fi semnificat duritatea pe care fiul lui Bloson, de neam regesc, ar fi manifestat‑o faţă de concetăţenii săi care nu‑i prea înţelegeau scrierile (circa 500 î.e.n.), explicându‑şi chipurile filosofia cu bâta, aidoma logocraţilor din veacul nostru.
Căci, după cum se ştie, filosofia gânditorului efesian, spre deosebire de şcoala milesiană, nu conferea explicit semnificaţia divinei eternităţi vreunui element material primordial (focul), ci Logosului universal. Astfel stând lucrurile, măciuca lui Herakles purtată de filosof (şi, vezi doamne, încă de ce mărime!) ar fi închis pentru vecie gura oricui voia să agrăiască împotrivă‑i.
Dar lăsând gluma deoparte, este momentul să precizăm că între logocraţia cu a ei limbă de lemn, de sub imperiul căreia abia am ieşit de iure, dar nu încă de facto, şi logos‑ul heraclitean nu poate fi făcută nici o apropiere, decât sub specia calamburului, în care spiritele rafinate văd o formă grosolană de expresie a comicului.

Să revenim însă la statuia „filosofului“ de la Gortyna. Legătura de rotuli de la picioare indică un musikòs anér (om învăţat). În arta funerară romană acest simbol iconografic apare pe la 230–240 e.n. Iconografia greacă nu cunoaşte asemenea simbol. Un om învăţat, un filosof şi deopotrivă un luptător, precum arată ghioaga, al cărui portret să se afle în şirul unor portrete imperiale din capitala Cretei romane, nu putea fi decât un împărat. Marcus Aurelius se exclude din pricina feţei sale caracteristice; apoi la acea vreme legătura de rotuli sau cista (cutia) cu rotuli nu se generalizase ca atribut al unui musikòs anér. Împăratul deopotrivă cult, activ pe câmpurile de bătălie şi pierzându‑şi chiar viaţa într‑o campanie împotriva parţilor a fost Iulian Apostatul. Luptele sale de pe Rin, contra francilor şi alamanilor pe care i‑a înfrânt ca caesar al lui Constantius al II–lea, precum şi tragicul său sfârşit au impresionat posteritatea imediată. Portretul de la Heraclion este perfect congruent cu destul de bogata iconografie a lui Iulian. Statuia nu este finisată în partea din spate, ea se adosa deci unui perete. Natura acestui monument este comemorativă, postumă, eroizantă, prin însăşi prezenţa atributului lui Herakles (ghioaga). El va fi fost lucrat după moartea prematură a împăratului, în 363 e.n.
Mai rămâne de lămurit o singură problemă, cea a stilului. Statuia lui Iulian Apostatul de la Luvru este total diferită din atare punct de vedere. Ea e conformă manierei sculpturale în vigoare în acel timp în occidentul Europei. În Orient lucrurile stăteau însă cu totul altfel. Raidul herulilor (populaţie germanică alungată din Scandinavia de către dani) asupra Atenei, Corintului, Spartei şi Argosului, raid care a avut loc în 267 e.n., a pus în genere capăt stilului „elenistic“ al sculpturii în zona amintită. Însă acele produse ale toreuticii, datate cu certitudine în vremea lui Iulian Apostatul, recurg toate la iconografia şi maniera elenistică. Şi în ce priveşte sculptura, maeştrii din timpul lui Constantin cel Mare şi de după el, activi în partea orientală a imperiului, dispun de un larg evantai de stiluri, inclusiv de acela realist neoclasic. Dacă ţinem seama şi de faptul că de‑a lungul multimilenarei ei istorii Creta a fost o insulă eminamente conservatoare şi retardatară, nu mai putem ezita să datăm statuia pe care o prezentăm întâia oară cu această identificare, drept un portret imediat postum care se adaugă iconografiei tot mai numeroase a lui Iulian Apostatul (a se vedea imaginea de pe coperta I).

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500