Antichitate și modernitate

RĂBDÂND CA TEAGENE UMILIREA

Nu mai ştiu ce revistă sau almanah mi‑a transmis cu ani în urmă trei întrebări despre sport cărora le‑am răspuns. Se vede că cenzurii nu i‑a plăcut în principiu ideea acestui interviu cu mai mulţi intelectuali, căci el nu a mai apărut. Iată deci întrebările şi răspunsurile pe care le‑am dat.
1. Care va fi fiind, în opinia dv., esenţa întrecerii sportive, fie şi numai plecând de la ideea comună despre sport ca „metaforă a vieţii"?
2. De ce sunteţi pasionat de cutare sport şi nu de altul? De ce nu sunteţi pasionat de nici un sport?
3. Dacă ar fi să alegeţi drept pre‑text literar o personalitate sau o împrejurare sportivă, asupra căreia v‑aţi opri? Şi de ce?
1. Întrebarea conţine, în felul în care este formulată, şi răspunsul. Da, esenţa este întrecerea. Nu ştiu cât de comună este ideea despre sport ca „metaforă a vieţii”. Cunosc însă nenumărate vieţi individuale şi vieţile multor popoare din care ideea întrecerii este funciarmente exclusă. Să nu uităm că un grec, abia amintitul Heraclit, declara că întrecerea sau lupta, alias pólemos, a făurit lumea şi că tot pólemos domneşte asupra ei. Este vorba, bineînţeles, de lupta contrariilor. Tot grecilor li s‑a năzărit „ideea comună” a întrecerilor sportive panelenice. Principala condiţie a participării era aceea de a fi om liber. E doar una din acele „idei comune" ce au despărţit pentru totdeauna spiritul european individualist şi creator, de gloata amorfă a marilor imperii asiatice. Fără astfel de idei Maratonul şi Salamina ar fi însemnat doar doi paşi pe calea asianizării, de care o parte a Europei n‑a scăpat în cele din urmă. Aveau să treacă însă două milenii. Ele contează oricum şi nu pot fi eradicate genetic. Consider sănătoase şi sportive o viaţă şi o societate al căror comandament suprem este libera întrecere. În toate domeniile. Deci o societate a selecţiei leale şi umane. O societate care nu produce supraoameni şi nici suboameni, ci pur şi simplu oameni. Atare comandament, filtrat prin jocul complex al realei democraţii, este singurul hotărâtor în profilaxia înjositorului sentiment al dispreţului faţă de om care bântuie lumea. Aparenţele nu mai sunt, de la o vreme, înşelătoare. Sub „ireproşabila sportivitate” (lato sensu) se vede deseori lesne chipul contorsionat al „sportivităţii" kafkienizante. Dar civilizaţia noastră nu va putea niciodată respinge definitiv modelul pe care l‑a creat şi l‑a iradiat la scară planetară. Aceia dintre oameni pe care zeii i‑au blestemat să fie nevoiţi a‑l barbariza, trăiesc şi mor în sfâşierea lăuntrică a pelerinilor la Susa. Căci spiritul liber al sportivităţii este incompatibil cu dogmatismul totalitar sub cele trei posibile ipostaze ale acestuia: religioasă, politică şi culturală.

2. Disocierea între sportivitate şi sport o facem, desigur, cu toţii, chiar atunci când suntem pasionaţi exclusiv de cel din urmă. Predicatul acestor întrebări este dealtfel echivoc. Nu ştim dacă se referă la pasiunea practicării unui sport anume, ori la cea a contemplării unui spectacol sportiv. Încă de la obârşia jocurilor sportive, cei care participau la ele se împărţeau în două categorii: actanţii şi spectanţii, ultimii dintotdeauna mult mai numeroşi decât primii. De vreo şase-şapte decenii încoace spectatorii jocurilor şi întrecerilor sportive au ajuns să formeze majoritatea zdrobitoare a populaţiei planetei, iar televiziunea a reificat în cele din urmă vizualizarea imaginativă a transmisiunilor radiofonice. Spectatorul perfect este acum cel din faţa micului ecran. Aşadar sportul practicat de alţii (amatori ori profesionişti, deosebirea sau confuzia a fost încă din antichitate fie clamoros reclamată, fie tacit acceptată, după cum dictau împrejurările) devine obiect al unei pasiuni de masă, stârnind puternice pasiuni individuale şi deseori foarte puţin sportive izbucniri colective. Sportul (şi mă gândesc în primul rând la fotbal) se constituie chiar în materia unei erudiţii aparte. Nu mă îndoiesc că vor fi existând şi doctorate în domeniu, titlu cu care în veacul nostru se încununează vanităţile cele mai felurite, în pofida, dar tocmai din pricina, celui mai flagrant dispreţ nutrit pe alocuri pentru activităţile intelectuale, ca formă particulară a mai amplului dispreţ faţă de om. Puţini mai îndrăznesc deci astăzi să‑şi mărturisească indiferenţa faţă de stereotipa plăcere a mulţimii. A spune că nu practici nici un sport, că nu parcurgi cu piciorul nici o sută de metri, că n‑ai mai alergat din copilărie, că n‑ai efectuat o muncă fizică în aer liber pentru propria‑ţi plăcere (să sădeşti un pom, să sapi un răzor) trece de obicei, dar din păcate, drept motiv de laudă. A‑ţi declara însă incompetenţa şi lipsa de interes (evident, ca spectator) în ce priveşte fotbalul, de pildă, pare o nesăbuinţă infinit mai gravă decât renunţarea la drepturile civice, la care de altminteri, am renunţat tacit cu toţii. Unanim complezenţi la ananghie, cu renunţarea din urmă, nu văd de ce am fi tot astfel şi în cazul lipsei „pasiunii” pentru balonul rotund. Cu atât mai mult cu cât în atare situaţii impostura iese repede la iveală şi n‑aş vrea să atrag asupra‑mi, aidoma unui distins confrate, reacţiile eventualilor interlocutori driblaţi de‑a lungul unei întregi discuţii, atunci când ar afla de la mine, printr‑o zdrobitoare afirmaţie finală, că Pelé e un fotbalist român.
Am privit, desigur la televizor, câteva meciuri de fotbal. Când echipele sunt de mare clasă, spectacolul este pe măsură. Satisfacţia finală echivalează pe cea a lecturii unui foarte bun roman poliţist. Te deconectează: prefer mai totdeauna o deconectare în aer liber. În tinereţe îmi plăcea să fac gimnastică la aparate. Liceele Lazăr şi Spiru Haret aveau foarte bine utilate săli de sport. Cu toată aerisirea, mirosul lor îmi era însă insuportabil. De‑a lungul mai multor vacanţe de vară afară din oraş, am putut face inele şi paralele în aer liber.

Regret sincer că de ani de zile acord insuficientă atenţie trupului meu, o carcasă ce se vădeşte încă bună. Îmi propun de atâtea ori să fac mai multă mişcare, dar în trânta necurmată cu maldărul de cărţi din faţă evidenţa mă declară mereu învins. Ştiu că în jocul acesta nimeni nu poate deveni olimpionic. De aceea nutresc dragoste şi admiraţie pentru sportivii adevăraţi: ei au cel puţin certitudinea victoriilor. Dorinţa şi munca lor pentru autodepăşire se înscrie în onestitatea încleştării omeneşti cu îngerul.
3. Despre sport ca pre‑text literar las cuvântul altora mai îndreptăţiţi decât mine şi care se pot revendica deopotrivă de la elitistul Pindar ori de la martelantul adagiu latin: mens sana in corpore sano; înţeles de altminteri eronat prin scoaterea lui din contextul original, la Juvenal Satira X, Despre zădărnicia rugăciunilor (traducere Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş, Editura pentru Literatură, 1967):

„Dacă totuşi vă îndeamnă gândul vostru spre‑nchinare
Şi bojoci de porc aduceţi jertfă sacrelor altare,
Cereţi cel puţin ca zeii să vă dea ce‑i de folos:
Minte sănătoasă‑n trupul tot atât de sănătos.”

Hexametrul latinesc sună:

- Orandum est ut sit mens sana in corpore sano.

Dacă ar fi să aleg... (dacă, dar e puţin probabil)... o personalitate sau o împrejurare sportivă, n‑aş face‑o decât cu intenţie parenetică, edificatoare, vizând de fapt o boală a tuturor timpurilor, dar care face cu precădere ravagii în societăţile închise şi falimentare: invidia. Pausanias (secolul II e.n.), în a sa Călătorie în Grecia (VI, 11), menţionează printre statuile ridicate olimpionicilor în Altisul de la Olimpia şi pe cea a lui Teagene din Tasos, socotit fiu al lui Herakles pentru că părintele său îl procrease într‑o hierogamie rituală, la una din sărbătorile eroului zeificat al cărui preot era. Periegetul relatează pe scurt istoria formidabilului pugilist, pancratist, luptător şi alergător care a fost Teagene, cel care în decursul vieţii a obţinut o mie patru sute de victorii. Chiar după moarte Teagene a avut de luptat... cu invidia. Compatrioţii săi tasieni i‑au ridicat pe insulă o statuie de bronz, cum de altminteri făcuseră multe cetăţi greceşti, ba chiar populaţiile tracice de la nordul Egeei. Unul dintre vrăjmaşii atletului se ducea în fiecare noapte şi biciuia statuia celui trecut din viaţă. După luni de flagelare, bronzul s‑a prăbuşit peste nedemnul făptaş, ucigându‑l. Copiii mortului au dat în judecată statuia, ca vinovată de omor. Ghidându‑se după legile ateniene ale lui Dracon, care prevedeau îndepărtarea din cetate a obiectelor ce prin căderea lor ar fi pricinuit moartea unui om, tasienii au aruncat statuia lui Teagene în mare. De atunci însă, pământul insulei n‑a mai dat nici un fel de roade. Solii trimişi să consulte oracolul de la Delfi despre ce e de făcut spre a pune capăt pedepsei divine s‑au întors cu răspunsul Pitiei, cum că exilaţii trebuie rechemaţi. Tasienii i‑au reprimit, dar ogoarele, viile şi livezile continuară să rămână sterpe. Pitia a fost din nou cercetată, iar de această dată a ieşit din ambiguitate: „Vălul uitării l‑aţi aşternut peste Teagene, tasianul cel mai de seamă”. Statuia zăcea însă undeva în mare şi insularii nu ştiau cum să iasă din încurcătură. Pescarii o aduseră însă într‑o zi în plasele lor. A fost iarăşi înălţată pe soclu, în vechiul ei loc şi sacrificii fură rânduite, vădind respectul cuvenit unei zeităţi. Ferice timpuri ale politeismului antropomorfic, când divinul era o prelungire şi o sublimare a tuturor feţelor omenescului!

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ. ARHEOLOGIE MODERNĂ

 Cu ani în urmă, într-o superbă după-amiază de început de primăvară, mă plimbam prin grădinile vilei imperiale de la Tivoli, atât de îndrăgită de Hadrian; se curăţau de uscături măslinii, iar portocalii stăteau să înflorească. Eram singurul vizitator printre câţiva pomicultori. La un moment dat unul dintre ei mă întreabă de unde sunt... „— Şi cum se trăieşte în România? — Fiecare zi începe cu o festivitate şi se termină cu un bal! — Şi participă toţi? — De bună seamă, prin reprezentanţii lor! — Iar restul? — Privesc seara la televizor şi apoi adorm fericiţi! — Mare om, Ceauşescu al dv. — Într-adevăr!” Ca să îndepărtez numele Satanei, am pornit-o încet spre Canopus să culeg un lotus purificator.

Aproape un veac de pace şi de prosperitate a imperiului şi-a aflat printre aceste ziduri începuturile. În acel secol al doilea al erei noastre, Roma nu mai era doar Roma. Roma era în primul rând provinciile imperiului; ele creau bogăţia şi formidabila lui putere civilizatoare, dincolo de ale cărei hotare nici o stăpânire nu reuşeşte să dăinuie. Trecuse timpul festivismului împăraţilor demenţi. Construcţiile uriaşe nu mai satisfăceau pornirile megalomanice ale unuia singur, ci nevoile reale ale celor mulţi.

Festivismul a fost dintotdeauna modul de pseudoexistenţă socială a regimurilor tiranice şi totalitare. Numai că prin forţa lucrurilor, în Roma antică, el se limita la capitala imperiului. Italia lui Mussolini l-a cunoscut în fiecare colţişor al ei. Aproape un sfert de veac de regim fascist a lăsat în sufletele locuitorilor Peninsulei sechele vizibile încă şi astăzi. Întâi de toate în Romagna, provincia natală a Ducelui şi a primelor puciuri fasciste. Eram la Ferrara când se turna acolo un film despre începuturile fascismului. Lumea era adunată în jurul castelului familiei d'Este (primăria oraşului) şi privea mută, în plină noapte, luminile reflectoarelor şi pe actori. Apariţia celui ce-l interpreta pe Benito pricinuia de fiecare dată o crispare lesne de înţeles. Dar şi în celelalte zile ale şederii mele acolo simţeam în oraş o atmosferă, n-aş putea spune apăsătoare, dar sesizabil obsedantă. Când mă repezeam până în învecinata Ravenna, această atmosferă dispărea; Ravenna părea mai vie, mai firească decât Ferrara. I-am explicat bătrânului proprietar al vechiului hotel central această stare de ciudată nelinişte, întrucâtva bine cunoscută mie, pe care o încercam la Ferrara. Avusese paşaportul meu şi ştia de unde sunt. „— Domnule, îmi spuse el, eu am văzut multe în viaţa mea, n-am făcut şi nici nu fac politică, dar vreau să vă precizez că, aici la noi, municipalitatea e comunistă! — Şi la Ravenna? — O, nu, desigur! — Dar în restul Romagnei? — Aproape toată Romagna e comunistă. — Dar pe vremea lui Mussolini? — Era bineînţeles fascistă!” Undeva, pe lângă Forli, e şi Predappio Vecchia, satul natal al lui Mussolini. Mi-au revenit în minte paginile de mult citite ale lui Alexandru Marcu, Itinerar adriatic, Scrisul Românesc, Craiova, 1937.

Sufletul omenesc, obidit şi zdrobit de dictatori, dar în fine eliberat o dată cu trecerea anilor, aruncă trecutul odios undeva adânc în bolgiile amintirilor străvechi şi detestate. Roma e plină de „măreţele” construcţii mussoliniene. Dar dintre toate, asupra forului ridicat de el (Foro italico) pluteşte parcă un blestem. Rareori în Cetate, în ciuda intensei campanii a municipalităţii, afli vreo clădire pe care să nu fie înscris, cu vopsea neagră şi litere de-o şchioapă, vreun text anodin („Giulia ti amo”). Nu sunt cruţate nici antichităţile. Ei bine, Forul lui Mussolini a rămas imaculat în marmura lui albă. Nici o inscripţie pe lespezile uriaşe care notifică „evenimentele epocale” ale regimului fascist, cum ar fi de pildă apariţia primului număr din „Popolo d'Italia”. Rari sunt trecătorii ce se abat pe acolo. Statuile michelangioleşti colosale ce împodobesc stadionul atât de drag Ducelui stau netulburate pe soclurile lor. Dacă le pică un deget, dacă le cade o mână, le regăseşti peste ani în iarba care nu se tunde. Vastele pavimente cu mozaicuri inspirate de acelea ale Vilei Hadriana sunt şi ele împunse de iarba care, pudică, vrea să acopere acest triumfalism, azi ridicol, dar care a pricinuit atâta inutilă suferinţă. Vezi vulturi încruntaţi pentru că, deasupra norilor, au fost întrecuţi de avioanele neocezarului ambiţios să egaleze gloria noului „imperiu” cu măreţia civilizatoare a Romei imperiale. Am zăbovit câteva ceasuri în acest câmp arheologic al trecutului apropiat. Am trecut podul învecinat de peste Tibru, dintr-o singură pânză de beton, dotat la capete cu tribune de unde Ducele privea megalomanicele parăzi militare. El se află la câteva zeci de metri de celebrul Ponte Milvio al victoriei lui Constantin cel Mare. Gravitatea istoriei alături de farsa ei! Italienii au păstrat intact acest loc în care le-a fost terfelit, prin lipsă de măsură, trecutul şi acel prezent pe care nu-1 vor uita, graţie acestui memento de marmură. Vreau să mai adaug că pe lângă forurile imperiale, cel al neocezarului este bicisnic şi de o jalnică grandilocvenţă.

O altă zonă a „arheologiei moderne” romane este aşa-zisa La Terza Roma. Mussolini intenţiona să unească Cetatea Eternă cu Ostia pe care să o reactiveze ca port, ca în primele veacuri ale imperiului antic. Nu a avut vreme să înceapă lucrările portuare moderne, în schimb s-a grăbit să clădească pe vaste spaţii verzi câteva edificii de marmură, încadrate astăzi în noul cartier financiar al capitalei Italiei. Arhitecţii săi erau desigur oameni de mare talent. Un „bloc” cu mai multe etaje stilizează aspectul exterior al Colosseum-ului, o altă clădire, ca o mănuşă întoarsă, este drapată cu semicoloane dorice din marmură, aidoma interiorului porticului doric de la Villa Hadriana; în fine, o sală a congreselor îmbină foarte ingenios antichitatea cu modernismul arhitectural. Dar ce folos, toate acestea au rămas parcă în afara timpului.

Şi Hadrian realizase la Villa sa de la Tivoli (Tibur) un fel de locuinţă-muzeu, presărată printre vaste grădini, pe mai multe hectare. Şi el făcuse operă de reconstituire arheologică în actualitatea latinităţii vremii sale, fiind un arhitect de talent. Dar între împărat şi evocările sale arhitectonice exista o legătură organică. La modul găunos, Mussolini a vrut să facă actual un trecut de mult apus. Tiranii moderni nu ţin seama de nimic. Ei nu numai că fac istoria dar sunt siguri că o şi pot reface. Despre popoarele ai căror torţionari sunt, ei au „anumite idei” şi doresc ca aceste popoare să devină demne de „conducătorii” lor. Mussolini, Hitler şi Ceauşescu au murit astfel „neînţeleşi”.

Sintagma „arheologie modernă” mai are încă o valenţă istorică. De această dată pozitivă. Criteriul arheologic, ca parte a celui istoric, a contribuit nu în mică măsură la construirea unora din statele naţionale moderne. Primul exemplu, şi cel mai elocvent, este independenţa Greciei faţă de „turcocraţie”. Statuia lui Lord Byron, campionul mişcării intelectuale pentru eliberarea Greciei, a fost înălţată la Atena nu departe de Poarta lui Hadrian, care ridicase o nouă Atena, grandioasă, în afara zidurilor celei vechi. Romanitatea românilor, pe lângă limba lor neolatină, şi necesitatea constituirii unui stat naţional al lor pe toată întinderea Daciei istorice, au fost pledate străinătăţii şi de Columna lui Traian de la Roma. În acelaşi sens au acţionat forţele revoluţionare din Europa anului 1848, când francmasoneria, atunci şi în următoarele decenii, a jucat un important rol pozitiv. Unitatea Italiei, pentru care a luptat Garibaldi, a fost şi ea în mare măsură rodul beneficei mişcări francmasonice. Marelui erou a acesteia, Italia i-a ridicat un impunător monument pe Gianicolo.

După ultimul război mondial, crearea statului evreiesc în ţara descrisă în Biblie, unde se află ruinele sacre ale acestui străvechi popor, este şi ea rezultatul acţiunii benefice a „arheologiei moderne”, dar deopotrivă şi al celei biblice. Încă de pe vremea Imperiului roman financiarii evrei umpluseră bazinul mediteranean, aşa cum au făcut-o cu secole mai devreme vecinii şi înaintaşii lor, fenicienii, în nordul Africii, în Spania, în Sicilia. Marile comunităţi israelite de la Roma, Alexandria şi din alte oraşe importante ale lumii romane, deosebit de influente în negoţul şi finanţele vremii, nu mai aveau nimic de-a face cu Ţara Sfântă. Interesele lor economice depăşiseră cadrul îngust al mentalităţii unei provincii minore a statului roman. Europenizarea bimilenară a acestui popor semit face astăzi deosebit de dificilă reimplantarea în spaţiul său istoric originar, tocmai din partea marii mase semitice arabe şi totodată islamice. Atare revenire la obârşii pare celor din jur o nedreaptă intruziune în teritorii „arheologic” revendicate, dar pe care de veacuri arabii le socotiseră ale lor. Deşi situat în Asia, statul evreu este şi va fi socotit de toată lumea un stat european. Iar acest fapt ne dezvăluie un alt aspect. Desigur ţara strămoşilor rămâne ţara strămoşilor, fiind argumentul peremptoriu, istorico-arheologic şi sentimental, al aşezării unei etnii. Iată însă ce s-a întâmplat la Atena pe vremea lui Temistocle, cu puţine zile înaintea bătăliei decisive de la Salamina. Marele Rege îşi aşezase deja tronul pe coasta unui deal dinspre Pireu pentru a privi desfăşurarea naumahiei al cărei loc îl alesese singur şi care în optica lui Temistocle era unicul în care avea toţi sorţii de izbândă. Spartanii ezitau asupra locului şi cereau şi amânarea bătăliei. Exasperat de tergiversări şi de eventualitatea pierderii şansei, Temistocle le trimite vorbă că dacă a doua zi de dimineaţă nu dau atacul va ordona îmbarcarea tuturor cetăţenilor, cu femei, copii, sclavi şi meteci pe navele de război, iar Atena se va muta undeva în sudul Italiei sau în Sicilia, abandonându-şi patria străveche. Deci, in extremis, pentru greci patria însemna corpul social şi numai după aceea pământul natal (fapt atestat pe scară largă de mişcarea de colonizare din veacurile VIII-VII î.e.n.), întru apărarea căruia ar fi putut muri cu toţii zadarnic.

*

 În încheierea acestor „eseuri pragmatice” îmi rămâne prea puţin de adăugat. Nădăjduiesc că nimeni nu va fi înţeles prin modernitate epoca modernă, cea care urmează sfârşitului evului mediu, cu alte cuvinte inclusiv Renaşterea, deşi aceasta aparţine de facto începuturilor epocii moderne.

Mai sper că nici unul dintre cititori nu s-a aşteptat să afle în această carte o opţiune care să însemne o reţetă de a trăi sau o modalitate de a face faţă vieţii. Aceasta ar fi însemnat o opţiune cel puţin între cei doi termeni ai titlului. Or e ridicol să-ţi închipui că te poţi comporta „ca antic” sau „ca modern”. Cărţile care-şi respectă lectorii nu le pot indica decât repere ale drumului spre sine, ori în cazul lipsei acestui sine vor încerca să-1 formeze, fără a recurge la ingerinţe dogmatice de natură religioasă sau ideologică. În genere oamenii slabi şi lipsiţi de personalitate au nevoie de a crede în altceva decât în ei, pe lângă spiritul religios şi cel al dreptăţii pe care orice om demn de acest nume le poartă în el ca o zestre genetică.

Ei bine, detestăm postura de „învăţător” cu orice preţ şi credem că atare detestare este una din caracteristicile comportării sociale decente. Ba chiar a unei comportări intelectuale decente. Atunci când în România s-a strigat pe străzi acel incredibil „moarte intelectualilor”, ieşit din străfundurile abjecte ale unei mentalităţi patibulare, va fi fost probabil fiindcă în mintea celor ce strigau „cu gurile deschise ca nişte zerouri în faţa neantului”, „intelectuali” erau cei ce umblau cu mapa ca să le fure pe neştiute şi multiple căi rodul prea sărac al prea ineficientei lor munci şi să-i lămurească totodată, ca harnici activişti şi nomenclaturişti, că doctrina comunistă este singura care... şi care... şi care...

În ochii acestor „oameni” nefericiţi, gunoiul prostituat al subintelectualităţii constituia mediul de transmitere al răului pornit de sus. în neagra lor imbecilitate şi ignoranţă, ce le-au fost îndelung cultivate, îşi închipuiau că absolut toţi intelectualii sunt duplicitari, egoişti şi, nu în cele din urmă, meschini. Chiar dacă într-o oarecare măsură aşa ar fi stat lucrurile, eroarea era tot atât de grosolană ca aceea de a incrimina clasa muncitoare fiindcă fusese declarată de către comunişti „clasa conducătoare a societăţii noastre”.

După aproape doi ani, trezirea din somnul raţiunii a făcut la noi paşi notabili, dar insuficienţi. Nu se poate încă vorbi de o conştiinţă individuală pe deplin formată înainte de a se reface sentimentul sacralităţii proprietăţii private şi prin el, însănătoşirea organismului social. Imitaţia creatoare atât de tipică spiritualităţii româneşti a lucrat până acum în sensul rău al „spaţiului mioritic”, după ce în marile momente ale istoriei noastre lucrase în sensul cel bun. In fond paginile acestui volum, în diversitatea lor, au intenţionat punerea sub semnul actualităţii a unor chestiuni care au vechimea însăşi a civilizaţiei noastre europene.

 

De auctore

 MihaiGramatopol s-a născut la Sibiu, în ziua de 14 februarie 1937 şi a plecat dintre noi pe 31 martie 1998. A fost înmormântat la „Sfânta Treime” în Şcheii Braşovului. Fiul lui Panait Gramatopol şi al Ioanei (n. Maican) îşi face studiile liceale la „Gheorghe Lazăr” şi „Mihai Viteazul” în Bucureşti (bacalaureat în 1954). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia Limbi clasice a Universităţii din Bucureşti (1959) şi doctor în ştiinţe istorice cu teza Pietrele gravate din colecţia Cabinetului numismatic al Academiei R.S. România (1977). Şef de secţie la Muzeul de Arheologie din Constanţa (1961-1962); cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române; din 1975 la Direcţia Patrimoniului Naţional Cultural; din 1990 revine la Institutul de Istoria Artei. Profesor doctor docent. Din 1980, membru al Uniunii Scriitorilor. S-a ocupat de aproape toate aspectele culturii şi istoriei lumii greco-romane: numismatică, epigrafie, gliptică, arte miniaturale, istoria artei antice, filosofie.

Antichitate şi modernitate – eseuri pragmatice prezintă relaţia tot mai de neocolit dintre tradiţia clasică şi vremurile noastre. Eseurile constituie abordări pragmatice cu totul originale faţă de rutina acestui gen de cărţi, abordări menite să sublinieze identitatea de soluţii ale spiritului european în cele două mari momente simetrice ale manifestării sale.

Succesiunea eseurilor sugerează pregnant un nivel superior de lectură şi de receptare a ansamblului, vizând istoria vie şi satisfăcând nevoia de certitudine, dar şi de deschidere a omului de azi, prin însăşi complexitatea şi identitatea de esenţă a civilizaţiei sale europene multimilenare. Pragmatismul acestor eseuri constă tocmai în informaţia inedită pe care ele o aduc şi în lipsa speculaţiei factice care să „problematizeze”, dincolo de un raţionalism aderent realităţii, un scientism vlăguit şi amorf.

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500