Antichitate și modernitate

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ ARHEOLOGIE MODERNĂ

Cu ani în urmă, într‑o superbă după-amiază de început de primăvară, mă plimbam prin grădinile vilei imperiale de la Tivoli, atât de îndrăgită de Hadrian; se curăţau de uscături măslinii, iar portocalii stăteau să înflorească. Eram singurul vizitator printre câţiva pomicultori. La un moment dat unul dintre ei mă întreabă de unde sunt... „- Şi cum se trăieşte în România? - Fiecare zi începe cu o festivitate şi se termină cu un bal! - Şi participă toţi? - De bună seamă, prin reprezentanţii lor! - Iar restul? - Privesc seara la televizor şi apoi adorm fericiţi! - Mare om, Ceauşescu al dv.
- Într‑adevăr!" Ca să îndepărtez numele Satanei, am pornit‑o încet spre Canopus să culeg un lotus purificator.
Aproape un veac de pace şi de prosperitate a imperiului şi‑a aflat printre aceste ziduri începuturile. În acel secol al doilea al erei noastre, Roma nu mai era doar Roma. Roma era în primul rând provinciile imperiului; ele creau bogăţia şi formidabila lui putere civilizatoare, dincolo de ale cărei hotare nici o stăpânire nu reuşeşte să dăinuie. Trecuse timpul festivismului împăraţilor demenţi. Construcţiile uriaşe nu mai satisfăceau pornirile megalomanice ale unuia singur, ci nevoile reale ale celor mulţi.
Festivismul a fost dintotdeauna modul de pseudoexistenţă socială a regimurilor tiranice şi totalitare. Numai că prin forţa lucrurilor, în Roma antică, el se limita la capitala imperiului. Italia lui Mussolini l‑a cunoscut în fiecare colţişor al ei. Aproape un sfert de veac de regim fascist a lăsat în sufletele locuitorilor Peninsulei sechele vizibile încă şi astăzi. Întâi de toate în Romagna, provincia natală a Ducelui şi a primelor puciuri fasciste. Eram la Ferrara când se turna acolo un film despre începuturile fascismului. Lumea era adunată în jurul castelului familiei d'Este (primăria oraşului) şi privea mută, în plină noapte, luminile reflectoarelor şi pe actori. Apariţia celui ce‑l interpreta pe Benito pricinuia de fiecare dată o crispare lesne de înţeles. Dar şi în celelalte zile ale şederii mele acolo simţeam în oraş o atmosferă, n‑aş putea spune apăsătoare, dar sesizabil obsedantă. Când mă repezeam până în învecinata Ravenna, această atmosferă dispărea; Ravenna părea mai vie, mai firească decât Ferrara. I‑am explicat bătrânului proprietar al vechiului hotel central această stare de ciudată nelinişte, întrucâtva bine cunoscută mie, pe care o încercam la Ferrara. Avusese paşaportul meu şi ştia de unde sunt. „- Domnule, îmi spuse el, eu am văzut multe în viaţa mea, n‑am făcut şi nici nu fac politică, dar vreau să vă precizez că, aici la noi, municipalitatea e comunistă! - Şi la Ravenna? - O, nu, desigur! - Dar în restul Romagnei? - Aproape toată Romagna e comunistă. - Dar pe vremea lui Mussolini? - Era bineînţeles fascistă!" Undeva, pe lângă Forlì, e şi Predappio Vecchia, satul natal al lui Mussolini. Mi‑au revenit în minte paginile de mult citite ale lui Alexandru Marcu, Itinerar adriatic, Scrisul Românesc, Craiova, 1937.

Sufletul omenesc, obidit şi zdrobit de dictatori, dar în fine eliberat o dată cu trecerea anilor, aruncă trecutul odios undeva adânc în bolgiile amintirilor străvechi şi detestate. Roma e plină de „măreţele" construcţii mussoliniene. Dar dintre toate, asupra forului ridicat de el (Foro italico) pluteşte parcă un blestem. Rareori în Cetate, în ciuda intensei campanii a municipalităţii, afli vreo clădire pe care să nu fie înscris, cu vopsea neagră şi litere de‑o şchioapă, vreun text anodin („Giulia ti amo"). Nu sunt cruţate nici antichităţile. Ei bine, Forul lui Mussolini a rămas imaculat în marmura lui albă. Nici o inscripţie pe lespezile uriaşe care notifică „evenimentele epocale" ale regimului fascist, cum ar fi de pildă apariţia primului număr din „Popolo d'Italia". Rari sunt trecătorii ce se abat pe acolo. Statuile michelangioleşti colosale ce împodobesc stadionul atât de drag Ducelui stau netulburate pe soclurile lor. Dacă le pică un deget, dacă le cade o mână, le regăseşti peste ani în iarba care nu se tunde. Vastele pavimente cu mozaicuri inspirate de acelea ale Vilei Hadriana sunt şi ele împunse de iarba care, pudică, vrea să acopere acest triumfalism, azi ridicol, dar care a pricinuit atâta inutilă suferinţă. Vezi vulturi încruntaţi pentru că, deasupra norilor, au fost întrecuţi de avioanele neocezarului ambiţios să egaleze gloria noului „imperiu" cu măreţia civilizatoare a Romei imperiale. Am zăbovit câteva ceasuri în acest câmp arheologic al trecutului apropiat. Am trecut podul învecinat de peste Tibru, dintr‑o singură pânză de beton, dotat la capete cu tribune de unde Ducele privea megalomanicele parăzi militare. El se află la câteva zeci de metri de celebrul Ponte Milvio al victoriei lui Constantin cel Mare. Gravitatea istoriei alături de farsa ei! Italienii au păstrat intact acest loc în care le‑a fost terfelit, prin lipsă de măsură, trecutul şi acel prezent pe care nu‑l vor uita, graţie acestui memento de marmură. Vreau să mai adaug că pe lângă forurile imperiale, cel al neocezarului este bicisnic şi de o jalnică grandilocvenţă.
O altă zonă a „arheologiei moderne" romane este aşa‑zisa La Terza Roma. Mussolini intenţiona să unească Cetatea Eternă cu Ostia pe care să o reactiveze ca port, ca în primele veacuri ale imperiului antic. Nu a avut vreme să înceapă lucrările portuare moderne, în schimb s‑a grăbit să clădească pe vaste spaţii verzi câteva edificii de marmură, încadrate astăzi în noul cartier financiar al capitalei Italiei. Arhitecţii săi erau desigur oameni de mare talent. Un „bloc" cu mai multe etaje stilizează aspectul exterior al Colosseum‑ului, o altă clădire, ca o mănuşă întoarsă, este drapată cu semicoloane dorice din marmură, aidoma interiorului porticului doric de la Villa Hadriana; în fine, o sală a congreselor îmbină foarte ingenios antichitatea cu modernismul arhitectural. Dar ce folos, toate acestea au rămas parcă în afara timpului.

Şi Hadrian realizase la Villa sa de la Tivoli (Tibur) un fel de locuinţă‑muzeu, presărată printre vaste grădini, pe mai multe hectare. Şi el făcuse operă de reconstituire arheologică în actualitatea latinităţii vremii sale, fiind un arhitect de talent. Dar între împărat şi evocările sale arhitectonice exista o legătură organică. La modul găunos, Mussolini a vrut să facă actual un trecut de mult apus. Tiranii moderni nu ţin seama de nimic. Ei nu numai că fac istoria dar sunt siguri că o şi pot reface. Despre popoarele ai căror torţionari sunt, ei au „anumite idei" şi doresc ca aceste popoare să devină demne de „conducătorii" lor. Mussolini, Hitler şi Ceauşescu au murit astfel „neînţeleşi".
Sintagma „arheologie modernă" mai are încă o valenţă istorică. De această dată pozitivă. Criteriul arheologic, ca parte a celui istoric, a contribuit nu în mică măsură la construirea unora din statele naţionale moderne. Primul exemplu, şi cel mai elocvent, este independenţa Greciei faţă de „turcocraţie". Statuia lui Lord Byron, campionul mişcării intelectuale pentru eliberarea Greciei, a fost înălţată la Atena nu departe de Poarta lui Hadrian, care ridicase o nouă Atenă, grandioasă, în afara zidurilor celei vechi. Romanitatea românilor, pe lângă limba lor neolatină, şi necesitatea constituirii unui stat naţional al lor pe toată întinderea Daciei istorice, au fost pledate străinătăţii şi de Columna lui Traian de la Roma. În acelaşi sens au acţionat forţele revoluţionare din Europa anului 1848, când francmasoneria, atunci şi în următoarele decenii, a jucat un important rol pozitiv. Unitatea Italiei, pentru care a luptat Garibaldi, a fost şi ea în mare măsură rodul beneficei mişcări francmasonice. Marelui erou al acesteia, Italia i-a ridicat un impunător monument pe Gianicolo.
După ultimul război mondial, crearea statului evreiesc în ţara descrisă în Biblie, unde se află ruinele sacre ale acestui străvechi popor, este şi ea rezultatul acţiunii benefice a „arheologiei moderne", dar deopotrivă şi al celei biblice. Încă de pe vremea Imperiului roman financiarii evrei umpluseră bazinul mediteranean, aşa cum au făcut‑o cu secole mai devreme vecinii şi înaintaşii lor, fenicienii, în nordul Africii, în Spania, în Sicilia. Marile comunităţi israelite de la Roma, Alexandria şi din alte oraşe importante ale lumii romane, deosebit de influente în negoţul şi finanţele vremii, nu mai aveau nimic de‑a face cu Ţara Sfântă. Interesele lor economice depăşiseră cadrul îngust al mentalităţii unei provincii minore a statului roman. Europenizarea bimilenară a acestui popor semit face astăzi deosebit de dificilă reimplantarea în spaţiul său istoric originar, tocmai din partea marii mase semitice arabe şi totodată islamice. Atare revenire la obârşii pare celor din jur o nedreaptă intruziune în teritorii „arheologic" revendicate, dar pe care de veacuri arabii le socotiseră ale lor. Deşi situat în Asia, statul evreu este şi va fi socotit de toată lumea un stat european. Iar acest fapt ne dezvăluie un alt aspect.

Desigur ţara strămoşilor rămâne ţara strămoşilor, fiind argumentul peremptoriu, istorico-arheologic şi sentimental, al aşezării unei etnii. Iată însă ce s‑a întâmplat la Atena pe vremea lui Temistocle, cu puţine zile înaintea bătăliei decisive de la Salamina. Marele Rege îşi aşezase deja tronul pe coasta unui deal dinspre Pireu pentru a privi desfăşurarea naumahiei al cărei loc îl alesese singur şi care în optica lui Temistocle era unicul în care avea toţi sorţii de izbândă. Spartanii ezitau asupra locului şi cereau şi amânarea bătăliei. Exasperat de tergiversări şi de eventualitatea pierderii şansei, Temistocle le trimite vorbă că dacă a doua zi de dimineaţă nu dau atacul va ordona îmbarcarea tuturor cetăţenilor, cu femei, copii, sclavi şi meteci pe navele de război, iar Atena se va muta undeva în sudul Italiei sau în Sicilia, abandonându‑şi patria străveche. Deci, in extremis, pentru greci patria însemna corpul social şi numai după aceea pământul natal (fapt atestat pe scară largă de mişcarea de colonizare din veacurile VIII-VII î.e.n.), întru apărarea căruia ar fi putut muri cu toţii zadarnic.

 

*

 

În încheierea acestor „eseuri pragmatice" îmi rămâne prea puţin de adăugat. Nădăjduiesc că nimeni nu va fi înţeles prin modernitate epoca modernă, cea care urmează sfârşitului evului mediu, cu alte cuvinte inclusiv Renaşterea, deşi aceasta aparţine de facto începuturilor epocii moderne.
Mai sper că nici unul dintre cititori nu s‑a aşteptat să afle în această carte o opţiune care să însemne o reţetă de a trăi sau o modalitate de a face faţă vieţii. Aceasta ar fi însemnat o opţiune cel puţin între cei doi termeni ai titlului. Or e ridicol să‑ţi închipui că te poţi comporta „ca antic" sau „ca modern". Cărţile care‑şi respectă lectorii nu le pot indica decât repere ale drumului spre sine, ori în cazul lipsei acestui sine vor încerca să‑l formeze, fără a recurge la ingerinţe dogmatice de natură religioasă sau ideologică. În genere oamenii slabi şi lipsiţi de personalitate au nevoie de a crede în altceva decât în ei, pe lângă spiritul religios şi cel al dreptăţii pe care orice om demn de acest nume le poartă în el ca o zestre genetică.
Ei bine, detestăm postura de „învăţător" cu orice preţ şi credem că atare detestare este una din caracteristicile comportării sociale decente. Ba chiar a unei comportări intelectuale decente. Atunci când în România s‑a strigat pe străzi acel incredibil „moarte intelectualilor", ieşit din străfundurile abjecte ale unei mentalităţi patibulare, va fi fost probabil fiindcă în mintea celor ce strigau „cu gurile deschise ca nişte zerouri în faţa neantului", „intelectuali" erau cei ce umblau cu mapa ca să le fure pe neştiute şi multiple căi rodul prea sărac al prea ineficientei lor munci şi să‑i lămurească totodată, ca harnici activişti şi nomenclaturişti, că doctrina comunistă este singura care... şi care... şi care...

În ochii acestor „oameni" nefericiţi, gunoiul prostituat al subintelectualităţii constituia mediul de transmitere al răului pornit de sus. În neagra lor imbecilitate şi ignoranţă, ce le‑au fost îndelung cultivate, îşi închipuiau că absolut toţi intelectualii sunt duplicitari, egoişti şi, nu în cele din urmă, meschini. Chiar dacă într‑o oarecare măsură aşa ar fi stat lucrurile, eroarea era tot atât de grosolană ca aceea de a incrimina clasa muncitoare fiindcă fusese declarată de către comunişti „clasa conducătoare a societăţii noastre".
După aproape doi ani, trezirea din somnul raţiunii a făcut la noi paşi notabili, dar insuficienţi. Nu se poate încă vorbi de o conştiinţă individuală pe deplin formată înainte de a se reface sentimentul sacralităţii proprietăţii private şi prin el, însănătoşirea organismului social. Imitaţia creatoare atât de tipică spiritualităţii româneşti a lucrat până acum în sensul rău al „spaţiului mioritic", după ce în marile momente ale istoriei noastre lucrase în sensul cel bun. În fond paginile acestui volum, în diversitatea lor, au intenţionat punerea sub semnul actualităţii a unor chestiuni care au vechimea însăşi a civilizaţiei noastre europene.

cop-antmod

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

cronici-250x500